— Doar atât? Greu de crezut.
Teela îşi ridică ochii în tavan şi mişcă rapid din buze în tăcere.
— Are dreptate, zise ea, imediat după aceea. Calculele se potrivesc. Dar la ce foloseşte? De ce ar construi cineva aşa ceva?
— Pentru spaţiu.
— Spaţiu?
— Spaţiu vital, confirmă Louis. Despre asta este vorba. O suprafaţă de 963 de mii de miliarde de km2 reprezintă de peste 3 milioane de ori suprafaţa Pământului. E ca şi cum ai avea 3 milioane de lumi aplatizate şi puse cap la cap. 3 milioane de lumi aflate la distanţe ce pot fi acoperite de aeronave de mică viteză. Aşa ceva ar rezolva orice problemă de suprapopulaţie. Gândeşte-te ce probleme trebuie să fi avut ei! Nu te înhami uşor la un astfel de proiect.
— Apropo, interveni Kzinul, aţi investigat stelele vecine în căutarea unor inele similare?
— Da, dar…
— N-aţi găsit nimic, după cum am presupus. Dacă rasa care l-a construit ar fi cunoscut zborul cu viteze superluminice, ar fi colonizat alte stele. N-ar mai fi avut nevoie de Inel. Deci acesta trebuie să fie unic.
— Corect.
— Mă simt mai liniştit. Le suntem superiori cel puţin într-un domeniu. — Kzinul se ridică brusc în picioare. — Urmează să explorăm suprafaţa locuită?
— O aterizare propriu-zisă s-ar putea dovedi mult prea ambiţioasă.
— Prostii! Trebuie să testăm vehiculul pe care ni l-aţi pregătit. Echipamentele sale de aterizare sunt suficient de versatile? Când putem pleca?
Chiron fluieră, vădit supărat:
— Trebuie să fiţi nebunii Gândiţi-vă la puterea celor care au construit Inelul! În raport cu ei, până şi noi suntem nişte sălbatici.
— Sau laşi…
— Foarte bine. Puteţi merge să vă inspectaţi nava imediat ce se întoarce cel căruia îi spuneţi Nessus. Până atunci, însă, mai avem pentru voi multe informaţii referitoare la Inel…
— Îmi puneţi răbdarea la încercare! tună Interlocutorul, dar se aşeză din nou la locul său.
„Mincinosule, i se adresă Louis în gând, joci bine teatru şi sunt mândru de tine pentru asta.” El însuşi simţise un uşor gol în stomac atunci când se întorsese la cuşeta sa. O panglică subţire întinsă între stele — omul întâlnise, din nou, fiinţe superioare lui.
Kzinii fuseseră primii.
Pe vremea când oamenii abia începuseră să folosească propulsoarele cu fuziune ca să străbată golurile dintre stele, Kzinii utilizau deja polarizoare gravitaţionale pentru a-şi pune în mişcare navele interstelare de luptă. În acest fel, ele deveneau mai rapide şi mai uşor manevrabile decât cele ale oamenilor. Rezistenţa umană în faţa flotelor Kzinti ar fi fost simbolică dacă aceştia din urmă n-ar fi cunoscut o lege dedusă din experienţă: un propulsor reactiv este o armă al cărei efect devastator este direct proporţional cu eficienţa sa ca motor.
Prima incursiune în spaţiul uman fusese un şoc pentru Kzini. Societatea umană trăia în pace de secole întregi, astfel încât, de fapt, uitase de mult ce însemna noţiunea de „război”. Dar navele interstelare ale oamenilor foloseau propulsoare cu fuziune fotonică şi erau puse în mişcare de o combinaţie de plase capcană pentru fotoni şi tunuri laser care acţionau asupra asteroizilor.
Ca atare, telepaţii Kzini încă mai continuau să raporteze că, pur şi simplu, lumile populate de oameni nu dispuneau de arme… în timp ce tunuri gigantice laser muşcau din navele lor, iar tunuri mai mici se avântau încolo şi-ncoace, purtate doar de forţa propriilor fascicule…
Datorită rezistenţei neaşteptate a oamenilor şi barierei vitezei luminii, războiul durase zeci de ani în loc de câţiva ani. Totuşi, în cele din urmă, Kzinii ar fi ieşit învingători.
Din întâmplare, însă, o navă a Outsiderilor descoperise colonia umană de pe Am Făcut-O. Cu această ocazie, extratereştrii vânduseră pe credit tehnologia hiperpropulsorului. Cei de pe Am Făcut-O nu simţiseră încă pe pielea lor efectele războiului cu Kzinii, dar urmau să le încerce imediat după construirea primei nave cu viteză supraluminică.
În faţa hiperpropulsorului, Kzinii nu mai aveau nici o şansă.
Mai târziu, apăruseră şi Păpuşarii, care îşi instalaseră terminale comerciale în spaţiul controlat de oameni…
Seminţia omenească avusese foarte mult noroc. De trei ori întâlnise rase cu o tehnologie superioară celei pe care o deţinea. Fără hiperpropulsorul luat de la Outsideri, Kzinii ar fi zdrobit-o. Outsiderii, la rândul lor, îi erau superiori, dar nu doreau nimic din ceea ce le-ar fi putut oferi omul, cu excepţia unor baze de aprovizionare şi a informaţiilor, iar pe acestea erau în stare să le cumpere. În orice caz, Outsiderii, făpturi fragile cu metabolismul bazat pe heliu, erau prea sensibili la căldură sau la gravitaţie pentru a fi buni războinici. Iar Păpuşarii, deşi aveau o putere mai presus de vise, erau prea laşi.
Cine construise, aşadar, Lumea Inelară? Şi, mai ales… acele fiinţe erau oare o rasă agresivă?
Multe luni mai târziu, Louis avea să-şi amintească de minciuna Kzinului ca de momentul în care se decisese existenţa sa ulterioară. Ar fi abandonat atunci… din cauza Teelei, desigur. Inelul era suficient de înspăimântător fie şi numai ca o abstracţie, ca un conglomerat de cifre. Gândul de a te apropia de el într-o navă, de a ateriza pe el…
Dar Louis observase că fiorosul Kzin era înspăimântat de lumile zburătoare ale Păpuşarilor. Minciuna sa fusese un magnific act de curaj. Putea oare un om, în aceste condiţii, să se arate laş?
Bărbatul se aşeză la locul său şi-şi întoarse faţa spre imaginea strălucitoare; dar, în momentul în care dădu cu ochii de Teela o blestemă ca pe o proastă ce era. Figura fetei radia numai bucurie şi încântare. Era tot atât de nerăbdătoare pe cât pretindea Kzinul că este. Era prea proastă ca să-i fie frică?
Pe partea interioară a Inelului exista atmosferă. Analizele spectrale indicaseră o presiune similară celei de pe Pământ şi o compoziţie gazoasă aproape identică, în mod cert respirabilă pentru om, Kzin şi Păpuşar. Se putea doar ghici ce anume o împiedica să se disperseze. Trebuiau să se ducă şi să cerceteze despre ce era vorba.
În sistemul stelei G2 nu se mai afla nimic altceva în afara Inelului. Nici planete, nici asteroizi, nici comete.
— Au făcut curăţenie, remarcă Louis. N-au vrut să lase nimic care le-ar putea lovi construcţia.
— Evident, răspunse Păpuşarul cu bucle argintii. Dacă ceva ar lovi Inelul, acest lucru s-ar întâmpla la o viteză de aproape 1240 km/secundă, viteza de rotaţie a acestuia. Indiferent de duritatea materialului din care este făcut, ar exista întotdeauna riscul impactului cu un obiect care ar evita suprafaţa exterioară şi care, ocolind soarele, ar lovi suprafaţa interioară, neprotejată.
Soarele propriu-zis era un pitic galben, puţin mai rece decât cel al Pământului şi o idee mai mic.
— S-ar putea să avem nevoie de costume de protecţie termică pe Inel, remarcă Kzinul.
— Nu, îi replică Chiron. Pe suprafaţa interioară a Inelului temperatura este cât se poate de tolerabilă pentru fiecare dintre voi.
— De unde ştii?
— Din frecvenţele radiaţiilor infraroşii emise de suprafaţa exterioară.
— Mă crezi prost?
— Deloc. Noi am studiat Inelul încă de când l-am descoperit, în timp ce voi faceţi lucrul ăsta doar de câteva minute. Banda infraroşie din spectrul de frecvenţe indică o temperatură medie de 290 grade absolute, evident atât pentru interiorul, cât şi pentru exteriorul Inelului. În cazul tău, Interlocutorule, asta ar însemna vreo zece grade peste optim. Pentru Louis şi Teela ar fi, aproximativ, temperatura optimă. NU vreau ca atenţia pe care o acordăm detaliilor să vă inducă în eroare sau să vă înspăimânte. Nu vom permite o aterizare, cu excepţia cazului în care vor insista chiar constructorii Inelului. Am dori, totuşi, să fiţi pregătiţi pentru orice eventualitate.