Aerul mirosea a ozon şi a Păpuşari.
Nessus, care ar fi trebuit să-şi consume groaza provocată de apăsarea a 200 g, părea să se simtă în largul său, stând împreună cu ceilalţi în jurul mesei.
— Mai mult ca sigur că indivizii de acolo nu cunosc hiperundele, perora el. Matematica sistemului ne-o garantează. Hiperundele reprezintă o generalizare a matematicilor hiperpropulsiei, şi ei nu pot avea hiperpropulsia.
— Dar le-ar fi putut descoperi accidental, îl întrerupse fata.
— Nu, Teela. Putem încerca şi în benzile corespunzătoare lor, că tot n-avem altceva mai bun de făcut cât timp decelerăm, dar…
— Altă aşteptare blestemată! izbucni ea, ridicându-se şi începând să se plimbe nervoasă prin încăpere.
Louis răspunse privirii întrebătoare a Păpuşarului cu o grimasă reflectând furia.
Starea de spirit a Teelei era îngrozitoare. O săptămână petrecută în hiperpropulsie o plictisise de moarte pe tânără, iar perspectiva a încă o zi şi jumătate de inactivitate, datorită decelerării, o făceau să se urce pe pereţi. Dar ce aştepta de la Louis? Să schimbe legile fizicii?
— Trebuie să aşteptăm, zise şi Kzinul din cabina de comandă, căruia trebuie să-i fi scăpat încărcătura emoţională a ultimelor cuvinte rostite de Teela. Benzile hiperspectrului sunt goale, lipsite de orice fel de semnal. Vă pot garanta că Inginerii Lumii Inelare nu încearcă să ne contacteze prin nici o formă cunoscută de hiperunde.
În ultima vreme, comunicaţiile reprezentau unicul subiect luat în discuţie. Până când nu aveau să ia contact cu Inginerii Lumii Inelare, prezenţa lor în acest sistem avea un uşor aer banditesc. Până acum, însă, nu apăruse nici un indiciu că ar fi fost detectaţi.
— Receptoarele mele sunt în funcţiune, continuă Kzinul. Dacă vor încerca să ne contacteze în spectrul electromagnetic, vom fi pregătiţi.
— Nu şi dacă încearcă ceva mult prea simplu, replică Louis.
— Adevărat. Ai dreptate. Multe specii au încercat banda de frecvenţă a hidrogenului pentru a căuta alte civilizaţii printre stele.
— Precum Kdaltyno. V-au găsit cu destulă iscusinţă…
— Şi noi i-am înrobit cu la fel de multă iscusinţă…
Universul este plin de zgomotul produs de emisiile radio al stelelor. Dar banda de douăzeci şi unu de centimetri este satisfăcător de tăcută, curăţată de nesfârşiţii ani-lumină cubi de hidrogen interstelar. Este banda pe care şi-ar fi ales-o orice specie inteligentă pentru a comunica cu altă specie. Din păcate, hidrogenul încălzit până la temperatura egală cu temperatura unei nove, care ieşea din ajustajele Mincinosului, o făcea de nefolosit.
— Reamintiţi-vă, le atrase atenţia Nessus, că orbita de cădere liberă pe care am conceput-o nu trebuie să intersecteze Inelul.
— Mi-ai spus-o de prea multe ori, Nessus! mârâi felina. Am o memorie excelentă.
— Nu trebuie să apărem în faţa băştinaşilor ca reprezentând un pericol. Sunt sigur că nu vei uita asta!
— Eşti un Păpuşar şi, în consecinţă, n-ai încredere în nimic, îi răspunse Kzinul.
— Haide, potoliţi-vă! interveni Louis.
Înţepăturile dintre cei doi îi provocau o bătaie de cap în plus. Se ridică şi se îndreptă spre cabina sa, pentru a încerca să doarmă puţin.
Trecură alte ore. Mincinosul cădea spre steaua inelată, încetinindu-şi mişcarea, precedat de suliţele gemene de lumină ale propulsoarelor, asemănătoare unor nove.
Interlocutorul nu reuşise să detecteze nici un fel de raze laser îndreptate spre navă. Fie că locuitorii Lumii Inelare nu remarcaseră prezenţa lor până în acel moment, fie că nu dispuneau de comunicaţii prin laser.
Pe parcursul săptămânii de zbor în hiperspaţiu, Interlocutorul îşi petrecuse orele de relaxare împreună cu cei doi oameni. Louis şi Teela începuseră să agreeze cabina Kzinului datorită gravitaţiei puţin mai mari decât cea terestră şi holodecoraţiunilor reprezentând jungle galben-portocalii şi vechi fortăreţe, dar şi din cauza mirosurilor puternice şi rapid schimbătoare ale unei lumi străine. Propria lor cabină fusese decorată cu lipsă de imaginaţie, cu vederi de oraşe şi ferme maritime pe jumătate acoperite de culturi de alge. Kzinul le aprecia cabina mai mult decât o făceau ei înşişi.
Încercaseră chiar să ia masa împreună cu Interlocutorul. Dar acesta mânca precum un lup înfometat şi pe deasupra se mai şi plângea că hrana oamenilor are miros de gunoi carbonizat, aşa că renunţaseră la această… plăcere.
Acum, Teela şi Kzinul discutau cu voce joasă, la un capăt al mesei… Louis asculta liniştea înconjurătoare şi vuietul îndepărtat al motoarelor cu fuziune.
Era obişnuit ca viaţa lui să depindă de funcţionarea ireproşabilă a unui sistem de asigurare. Nava sa personală putea dezvolta acceleraţii de 30 g, numai că ea folosea propulsoare reactive şi acestea erau mult mai silenţioase.
— Nessus? ridică el vocea, pentru a acoperi zgomotul monoton.
— Da, Louis?
— Ce ştiţi voi în plus despre Hăul Orb?
— Nu înţeleg întrebarea.
— Hiperspaţiul vă îngrozeşte. În schimb, această… această călătorie în vârful unui stâlp de foc, nu. Specia ta a construit Marele Şlem. Cu siguranţă că voi ştiţi ceva în plus faţă de noi despre hiperspaţiu.
— Poate că ştim într-adevăr…
— Ce anume? Exceptând, fireşte, cazul în care e vorba de alt preţios secret al vostru.
Acum deveniseră atenţi şi Interlocutorul şi Teela. Urechile Kzinului, care odată pliate puteau dispărea complet sub blană, erau acum extinse ca nişte parasolare roz translucide.
— Ştim că nu avem în noi nimic nemuritor, începu Nessus. Nu vorbesc şi în numele rasei voastre, n-am acest drept. Specia mea nu este nemuritoare. Ne e teamă de moarte pentru că ştim că ea e permanentă…
— Şi?
— Unele nave dispar în Hăul Orb. Nici un Păpuşar n-ar fi făcut vreodată imprudenţa de a se apropia, în hiperpropulsie, de o singularitate şi, cu toate acestea, în vremurile în care navele noastre aveau la bord piloţi, unele dintre ele dispăreau. Am încredere în cei care au construit Mincinosul, deci am încredere şi în sistemul de asigurare a condiţiilor de viaţă de la bordul lui. El nu ne va trăda. Dar chiar şi Inginerii noştri se tem de Hăul Orb.
Mai trecu o noapte, în care Louis dormi prost şi avu nişte vise spectaculoase şi apoi încă o zi, în care el şi cu Teela ajunseră să nu se mai suporte unul pe celălalt. Fata nu era speriată. Louis bănuia că n-avea s-o vadă niciodată speriată.
În acea seară, într-un interval de o jumătate de oră, steaua inelată ieşi din spatele cabinelor. Era mică şi albă, puţin mai strălucitoare decât Soarele şi înconjurată de o vagă dungă albastră de grosimea unui creion.
Urmăreau cu toţii, din spatele Kzinului, manevrarea ecranelor detectoare. Acesta găsi curba albastră a suprafeţei interioare a Lumii inelare şi acţionă butonul de mărire…
O întrebare îşi găsi răspunsul pe loc.
— Are ceva pe margine, remarcă Louis.
— Ţine detectorul centrat pe muchie! ordonă Nessus. Marginea Inelului explodă în dimensiune. Un Zid se înălţa spre interior, spre stea. Îi puteau observa umbra opacă profilându-se peste peisajul albastru, însorit. Dimensiunile sale erau mici doar în comparaţie cu cele ale Inelului.