— Dacă Inelul are o lăţime de un milion şi jumătate de kilometri, opină Louis, Zidurile ce pornesc din muchie trebuie să aibă cel puţin o mie şase sute de kilometri înălţime. Acum ştim. Astea menţin aerul înăuntru.
— Dar oare chestia funcţionează?
— Aşa ar fi normal. Inelul se roteşte de asemenea manieră, încât pe suprafaţa sa interioară să se obţină un efect inerţial de 1 g. O mică cantitate de aer ar putea trece peste Ziduri, într-o perioadă de mii de ani, dar presupun că băştinaşii sunt în stare s-o înlocuiască. Pentru construirea Inelului propriu-zis, trebuie să fi dispus de tehnologii simple şi ieftine de transmutaţie, la un preţ de câteva zecimi de stelari pe kilotonă, ca să nu mai menţionăm alte zeci de adevărate imposibilităţi.
— Mă întreb cum se vede din interior.
Kzinul recepţionă comanda, manevră un comutator şi întreaga imagine alunecă. Grosismentul nu era încă suficient pentru a putea distinge detaliile. Pete de albastru strălucitor, de alb şi mai strălucitor alternau pe ecranul aparatului cu alte pete de albastru închis… Zidul dispărea încet spre dreapta — acum părea uşor curbat spre exterior.
Din uşa cabinei, cu capetele ridicate deasupra umerilor Interlocutorului, Nessus ordonă:
— Încearcă să măreşti imaginea la maximum! Acum reuşeau să distingă şi alte detalii.
— Munţi! exclamă Teela. Ce frumos! — Profilul era neregulat, dantelat, ca şi cum piatra ar fi fost supusă eroziunii. — Munţi înalţi de peste 1500 km.
— Nu pot mări mai mult. Pentru detalii suplimentare, va trebui să ne apropiem.
— Să încercăm mai întâi să intrăm în legătură cu ei, propuse Păpuşarul. Am încetinit suficient de mult?
Kzinul consultă pupitrul navei.
— Ne apropiem cu aproximativ 50 km/secundă. E suficient de încet?
— Da. Începe transmisia!
Nici o rază laser nu interceptase încă Mincinosul.
Testarea spectrului electromagnetic era mai dificilă. Unde radio, infraroşii, ultraviolete, radiaţii X — trebuia investigat întregul spectru, de la radiaţia termică emanată de partea întunecată a Inelului şi până la cuantele luminoase, cu energie suficientă pentru a separa materia de antimaterie. Banda de 21 cm era goală, la fel şi armonicele acesteia, care ar fi putut fi utilizate tocmai pentru că banda de absorbţie a hidrogenului era atât de evidentă. Odată depăşit şi acest punct, Interlocutorului nu-i mai rămânea altceva de făcut decât să încerce la întâmplare.
Trapele marilor containere încărcate cu echipament de comunicaţii de pe aripa Mincinosului se deschiseră. Nava începu să emită mesaje în banda de absorbţie a hidrogenului şi în celelalte frecvenţe, baleind porţiuni succesive ale suprafeţei interne a Inelului cu raze laser de 10 lungimi de undă diferite şi emiţând semnale în Morse-interplanetar prin acţionări alternative ale jeturilor motoarelor cu fuziune.
— La nevoie, pilotul automat ne-ar putea traduce orice posibil mesaj, îi asigură Nessus. Trebuie să presupunem că şi computerele lor sunt în stare măcar de tot atâta lucru.
— Poate pilotul tău să traducă şi liniştea deplină? rânji Kzinul.
— Concentrează-ţi transmisiunile asupra Zidurilor. Dacă au spaţioporturi, acestea trebuie să fie situate acolo. Aterizarea în altă parte ar fi extrem de periculoasă.
Interlocutorul îi urlă ceva teribil de insultător în Graiul Hero. Cu asta se puse capăt discuţiei, dar Nessus continuă să rămână în acelaşi loc pe care-l ocupase ore în şir, ţinându-şi capetele ridicate peste umerii Kzinului.
Lumea Inelară îi aştepta de cealaltă parte a carcasei transparente, o panglică atârnând de-a curmezişul cerului.
— Ai vrut să-mi povesteşti ceva despre sferele lui Dyson, îi aminti Teela lui Louis.
— Şi tu m-ai trimis la dracul!
Louis găsise o descriere a sferelor lui Dyson în biblioteca navei. Încântat de idee, făcuse greşeala să întrerupă pasienţa Teelei pentru a-i împărtăşi cele aflate.
— Spune-mi acum! se sclifosi ea.
— N-ai decât să te duci la dracul! Teela aştepta.
— În ordine, ai câştigat! se dădu bătut bărbatul.
În ultimul ceas, singura lui preocupare fusese să fixeze Inelul. Era tot atât de plictisit ca şi ea.
— Încercam să-ţi spun că Lumea Inelară este un fel de compromis Ingineresc între o sferă a lui Dyson şi o planetă normală, începu el. Dyson e unul dintre vechii filozofi naturalişti ce a trăit în perioada de dinainte de Centură, ba chiar în cea preatomică. El a arătat că o civilizaţie e limitată de cantitatea de energie pe care o are la dispoziţie. Singura cale pentru rasa umană de a folosi toată energia accesibilă, spunea savantul, este să construiască un fel de cochilie sferică în jurul Soarelui şi să se capteze fiecare rază a acestuia. Acum, dacă te vei opri un minut din chicotit, vei pricepe raţionamentul. Pământul captează doar a cinci sute milioana parte din radiaţia solară. Dacă am putea folosi întreaga energie… Prin urmare, Dyson nu era chiar nebun. Pe vremea aceea nu exista nici măcar o bază teoretică pentru călătoriile cu viteze superluminice. Noi n-am inventat hiperpropulsia, dacă-ţi aminteşti. Nici măcar n-am descoperit-o întâmplător, pentru că niciodată nu ne-a trecut prin minte să ne efectuăm experimentele dincolo de limitele de influenţă ale singularităţii Soarelui. Să ne gândim ce s-ar fi întâmplat dacă o anumită navă a Outsiderilor n-ar fi dat peste o sondă a Naţiunilor Unite… Dacă Legile Fertilităţii n-ar fi funcţionat… Cu o mie de miliarde de oameni aşezaţi claie peste grămadă şi dispunând doar de nave fotonice, cât timp crezi că ne-am fi descurcat numai cu fuziunea nucleară? Am fi epuizat tot hidrogenul oceanelor în cel mult o sută de ani. Dar o sferă a lui Dyson poate face mult mai mult decât să capteze energia solară. Să zicem că am putea construi o sferă cu raza de o unitate astronomică. Oricum, va trebui să „facem curăţenie” în sistemul solar, aşa încât vom folosi toate planetele ca material de construcţie. Asta ne-ar permite să obţinem o cochilie sferică de… să zicem… oţel cromat, groasă de câţiva metri. După aceea, s-ar monta pe ea generatoare de gravitaţie. Am obţine astfel o suprafaţă de un miliard de ori mai mare decât cea a Pământului, o suprafaţă pe care o mie de miliarde de oameni ar putea hoinări o viaţă întreagă, fără a se întâlni vreodată unul cu altul…
În cele din urmă, Teela pricepuse toate implicaţiile.
— Foloseşti generatoare de gravitaţie pentru a-i ţine pe toţi fixaţi pe cochilia sferică?
— Pe interiorul ei. Acoperi interiorul cu sol…
— Şi dacă unul dintre generatoare s-ar defecta?
— Într-adevăr, situaţia ar deveni neplăcută. Un miliard de oameni ar începe să plutească spre soare, iar tot aerul ar lua-o pe urmele lor, într-o tornadă suficient de puternică pentru a înghiţi întregul Pământ. Nici nu s-ar pune problema trimiterii unei echipe de intervenţie, nu într-o asemenea furtună…
— Nu-mi place ideea.
— Hai să nu ne grăbim cu concluziile! Poate că există metode de a proteja un generator de gravitaţie împotriva defectării…
— Nu-i vorba numai de asta. N-ai mai putea vedea stelele! Louis nu luase în considerare acest aspect.
— Nu contează! zise el. Important este faptul că, în final, orice rasă raţională, industrială, va avea nevoie de o asemenea sferă. Pe măsură ce trece timpul, o civilizaţie tehnologică tinde să folosească din ce în ce mai multă energie. Inelul reprezintă un compromis între o planetă normală şi o sferă a lui Dyson. Graţie unei asemenea construcţii, obţii doar o fracţiune din spaţiul disponibil şi din energia radiată de soare, dar încă mai poţi vedea stelele şi nu trebuie să-ţi mai faci probleme în legătură cu generatoarele de gravitaţie.