Din cabina de comandă, Interlocutorul mârâi ceva nedefinit, dar suficient de puternic pentru a face să vibreze aerul. Teela chicoti.
— Dacă Păpuşarii s-au gândit în acelaşi fel ca şi Dyson, continuă Louis, ar fi posibil să se aştepte să găsească Norii lui Magellan plini de inele asemănătoare, de la un capăt la altul.
— Şi din cauza asta ne-au adus pe noi?
— Mi-e greu să desluşesc motivaţiile unui Păpuşar, dar dacă aş fi forţat, aş paria pe acest motiv.
— Nu-i de mirare că ţi-ai petrecut tot timpul în bibliotecă!
— Enervant! urlă Kzinul. Insultător! Ne ignoră în mod deliberat! Ne întorc spatele intenţionat, pentru a ne invita să-i atacăm!
— Imposibil! replică Nessus. Dacă nu putem detecta transmisiuni radio, înseamnă că ei nu folosesc aşa ceva. Chiar dacă în mod curent ar folosi radiolaseri, tot am detecta unele scurgeri…
— Nu folosesc laseri, nu folosesc unde radio, nu folosesc hiperunde. Atunci ce utilizează pentru comunicaţii? Telepatia? Mesaje scrise? Oglinzi?
— Papagali, sugeră Louis, venind alături de ei. Papagali uriaşi, crescuţi special pentru plămânii lor supradezvoltaţi. Sunt prea mari pentru a zbura. Doar stau pe vârful dealurilor şi ţipă unul la altul.
Kzinul se întoarse să-l privească drept în ochi:
— Timp de patru ore, am încercat să iau contact cu Lumea Inelară. Timp de patru ore, ticăloşii ăia de băştinaşi m-au ignorat. Nu mi-au adresat nici un cuvânt. Muşchii îmi tremură din cauza lipsei de mişcare, blana îmi este neţesălată, ochii refuză să mi se focalizeze, nenorocita asta de cabină este prea îngustă, cuptorul meu cu microunde încălzeşte toate mesele la aceeaşi temperatură, dar nu cea potrivită, şi nu-l pot repara… Fără ajutorul şi sfaturile tale, Louis, aş fi disperat.
— Oare să-şi fi pierdut gradul de civilizaţie? murmură Nessus. Ar fi o tâmpenie din partea lor, ţinând seama de ceea ce au realizat.
— Poate că au murit cu toţii, sugeră Interlocutorul într-o doară. Şi asta ar fi o tâmpenie. Dar şi faptul că nu ne contactează reprezintă o tâmpenie. Hai să aterizăm şi să vedem ce se petrece!
Nessus şuieră speriat:
— Să aterizăm pe o lume care s-ar putea să-şi fi ucis speciile inteligente? Eşti nebun?
— Cunoşti altă metodă de a afla adevărul?
— Bineînţeles, interveni şi Teela. N-am bătut atâta drum doar ca să ne învârtim în jurul ei.
— Vă interzic cu desăvârşire să faceţi una ca asta! Interlocutorule, continuă-ţi tentativele de a lua legătura cu Lumea Inelară!
— Am epuizat toate căile posibile.
— Repetă-le!
— Nu vreau!
Louis Wu încercă să fie diplomat:
— Calmează-te, părosule! Nessus, să ştii că Interlocutorul are dreptate. Locuitorii Lumii Inelare n-au ce sau cu ce să ne transmită, altfel ar fi făcut-o până acum.
— Există şi altă soluţie, în afară de a încerca în continuare?
— Să ne vedem de treburile noastre şi să le dăm celor de jos timpul necesar pentru a hotărî ce atitudine să adopte faţă de noi.
Fără a fi convins, Păpuşarul îşi dădu acordul.
Coborau spre Lumea Inelară.
Interlocutorul imprimase Mincinosului o traiectorie care să-i permită acestuia să depăşească marginea Lumii Inelare, făcându-i astfel o concesie lui Nessus. Păpuşarul se temea că ipoteticii locuitori ar putea considera o ameninţare pentru ei posibilitatea ca traiectoria navei să intersecteze Inelul. Tot el apreciase că propulsoarele cu fuziune ale navei aveau aspect de arme, aşa că Mincinosul funcţiona acum doar cu cele reactive.
Cu ochiul liber, nu se putea percepe nici o modificare de scală. De-a lungul orelor, Inelul îşi schimbase poziţia. Mult prea încet, însă. Cu intensitatea gravitaţiei cabinei reglată astfel încât să compenseze o acceleraţie de 30 g, urechea internă nu putea sesiza mişcarea. Timpul se scurgea în gol şi Louis, pentru prima dată de la plecarea de pe Pământ, era pe punctul de a-şi roade unghiile.
În cele din urmă, Inelul ajunse într-o poziţie pe muchie în raport cu Mincinosul. Kzinul folosi motoarele pentru a frâna nava şi a o înscrie pe o orbită circulară în jurul soarelui, apoi îi imprimă o mişcare de apropiere de marginea Inelului. Acum se putea detecta o schimbare.
Construcţia de la marginea inelului crescuse de la o linie subţire, care acoperea câteva stele, până la dimensiuni uriaşe. Un Zid negru, măsurând peste 1000 km înălţime, lipsit de forme precise — deoarece, de la acea distanţă şi la viteza cu care zburau, detaliile ar fi fost imposibil de observat. La aproape 1000 km distanţă, acoperind 90 de grade din câmpul vizual, Zidul se rotea cu infernala viteză de 1200 km/secundă. Marginile sale convergeau către două puncte de fugă, la infinit, spre capătul opus al Universului, şi dinspre fiecare punct de fugă se ridica drept în sus o uşoară dungă colorată în albastru deschis.
A privi către unul din acele puncte de fugă era ca şi cum te-ai fi uitat într-un alt univers, un univers cu linii drepte reale, unghiuri drepte şi alte abstracţii geometrice euclidiene. Louis privea hipnotizat către unul dintre ele. Oare ce reprezenta? Începutul sau sfârşitul? Oare Zidul se ridica din sau se afunda în acel punct de topire?
…Şi din acel punct de la infinit, ceva se apropia de ei. Era ca o rampă, crescând ca o altă abstracţie de-a lungul bazei muchiei. Mai întâi apăru rampa propriu-zisă, apoi, montate pe aceasta, un şir de inele verticale. Veneau drept către Mincinos, drept către Louis. Acesta închise ochii şi-şi protejă capul cu braţele. De alături, auzi un scheunat de groază.
Moartea ar fi trebuit să sosească în acea clipă. Dar cum aşa ceva nu se întâmplă, bărbatul deschise ochii. Inelele trecuseră pe lângă ei, într-o mişcare continuă şi în acel moment el îşi dădu seama că se aflau la o distanţă mai mică de 100 km.
Nessus era încovoiat precum o bilă. Teela, ţinându-şi palmele apăsate de carcasa transparentă, privea cu aviditate. Kzinul părea insensibil la teamă, fiind atent numai la indicaţiile pupitrului de comandă. Probabil că se pricepea mai bine decât Louis să aprecieze distanţele.
Sau poate doar îşi masca frica. Scheunatul pe care îl auzise se putea să fi fost al lui…
Nessus reveni la poziţia normală, privi către inele, care între timp deveniseră puţin mai mici, apoi ordonă:
— Interlocutorule, reglează viteza după cea a Lumii Inelare. Menţine-ne pe poziţie folosind o acceleraţie de 1 g. Trebuie să inspectăm lucrul ăsta.
Forţa centrifugă este o iluzie, o manifestare a inerţiei. Reală este doar forţa centripetă, aplicată perpendicular pe vectorul viteză al unei mase. Masa rezistă, tinde să se mişte după vechea traiectorie dreaptă.
Din cauza vitezei şi a legilor inerţiei, Lumea Inelară avea tendinţa de a se dezagrega. Structura sa rigidă nu permitea însă aşa ceva. În consecinţă, Inelul îşi aplica sieşi propria forţă centrifugă. Mincinosul, zburând cu 1200 km/secundă, trebuia să fie supus aceleiaşi forţe centripete.
Kzinul reuşi sincronizarea. Nava se îndreptă spre Zidul de margine, supusă unei acceleraţii de 0,992 g, dând echipajului posibilitatea de a inspecta astroportul.
Acesta era constituit dintr-o rampă extrem de îngustă, părând aproape unidimensională până în momentul în care Interlocutorul schimbă planul de observaţie. Atunci i se dezvălui lăţimea — una destul de generoasă pentru a adăposti o pereche de nave colosale. Amândouă aveau o formă cilindrică, turtită la extremităţi; erau de un tip neobişnuit şi totuşi aduceau cu navele colectoare de hidrogen interstelar, funcţionând pe bază de fuziune. Asemenea nave se aprovizionau singure în timpul călătoriei, colectând hidrogenul în uriaşe pâlnii electromagnetice. Una dintre ele fusese demontată pentru recuperarea pieselor de schimb, şi acum zăcea cu măruntaiele deschise.