La marginea superioară a navei intacte se puteau observa şiruri de hublouri. În lumina difuză a stelelor, sclipirea lor era aidoma scânteierilor unor lumânări de tort. Puteau fi numărate mii de hublouri, iar nava era într-adevăr uriaşă.
Şi întunecată. Întregul astroport era cufundat în beznă. Poate că fiinţele care-l foloseau n-aveau nevoie de lumină în spectrul „vizibil”. Dar Louis avea senzaţia că locul acela fusese abandonat.
— Nu înţeleg rostul inelelor, se auzi vocea Teelei.
— Tunuri electromagnetice, îi răspunse absent bărbatul. Pentru decolări.
— Nu, îl corectă Nessus.
— Nu?
— Tunul trebuie să fi fost folosit la acostarea navelor. Putem chiar să ne imaginăm metoda folosită. Nava trebuia să intre pe orbită, paralel cu peretele Inelului. Probabil că nu încerca să atingă viteza tangenţială a acestuia, dar se posta la aproape 40 km de baza Zidului. În urma rotaţiei Inelului, spirele tunului electromagnetic prindeau nava şi o ajutau să accelereze până ajungea la viteza respectivă. Inginerii care l-au construit merită toate laudele. Niciodată o navă nu trebuia să se apropie periculos de mult de Inel.
— Ar fi putut folosi aceeaşi metodă şi pentru decolări.
— Nu. Observă dispozitivul din stânga…
— Aşa e, fir-aş al naibii! murmură Louis.
Dispozitivul era puţin mai mare decât o trapă, putând permite trecerea unei nave. Şi calculele se potriveau. 1232 km/secundă era viteza de croazieră â unei nave colectoare de hidrogen. Rampa de lansare a Inelului era mai degrabă o construcţie ce permitea navei să cadă liber în vidul din exterior. După aceea, pilotului i-ar fi revenit doar sarcina de a porni imediat propulsoarele cu fuziune.
— Astroportul pare abandonat, remarcă şi Kzinul.
— Există vreun consum de energie?
— Instrumentele mele nu detectează nimic. Nu există zone anormal de calde, şi nici cu activitate electromagnetică semnificativă. Cât despre senzorii care fac să funcţioneze acceleratorul liniar, ei pot consuma o cantitate insesizabilă de energie.
— Şi ce propui?
— Echipamentele ar putea fi încă în stare de funcţionare. Putem verifica asta dacă ne plasăm la intrarea acceleratorului liniar şi încercăm să acostăm.
Nessus se ghemui din nou cu capetele între picioare.
— N-o să meargă, îl contrazise Louis. Ar fi posibil să existe un semnal-cheie pentru a-l activa, iar noi n-avem de unde să-l cunoaştem. Ar reacţiona doar la o navă cu carcasă metalică, iar dacă am încerca să intrăm printre spirele tunului, la viteza de rotaţie a Lumii Inelare am putea lovi una dintre ele şi ne-am face praf.
— Am mai pilotat nave în condiţii similare în timpul instrucţiei militare.
— Cu cât timp în urmă?
— Poate cu prea mult timp. S-o lăsăm baltă. Ce propui?
— Să explorăm partea de dedesubt. Imediat, Nessus reveni în poziţie normală.
Pluteau sub pardoseala Lumii Inelare, încercând să-şi potrivească viteza după a ei, accelerând până la 9,94 m/secundă.
— Proiectoarele! comandă Nessus.
Fasciculele aveau o bătaie de până la opt sute de kilometri, dar dacă lumina atingea Inelul, înapoi nu se întorcea nici un fel de rază reflectată. Oricum, menirea lor principală era de a fi folosite doar la aterizări.
— Tot mai ai o încredere oarbă în Inginerii tăi, Nessus?
— Ar fi trebuit să prevadă şi această situaţie.
— Dar eu am prevăzut-o. Şi aş putea ilumina Lumea Inelară doar dacă aş avea voie să folosesc propulsoarele cu fuziune.
— Fă-o!
Interlocutorul le porni pe toate patru — pe cele două din faţă şi pe celelalte două, mai mari, din spate. Pe cele din faţă, concepute pentru frânare şi, eventual, pentru atac, le reglase la maximă dispersie. Hidrogenul trecea prin motoare mult prea repede, ieşind ars doar pe jumătate. Temperatura tuburilor de fuziune scăzu până când fluidul de ieşire, de regulă mai fierbinte decât nucleul unei nove, deveni la fel de rece ca suprafaţa unui soare galben pitic. Lumina propulsoarelor zvâcni înainte, ca o pereche de săgeţi, şi lovi suprafaţa neagră a scoarţei exterioare a Lumii Inelare.
Prima surpriză: suprafaţa nu era netedă. Existau adâncituri şi ieşituri, umflături şi crestături.
— Credeam că va fi neted, zise Teela.
— Stil basorelief, îi răspunse Louis. Hai să facem un pariu: oriunde vezi o umflătură, pe partea interioară există o mare. Unde vezi o alveolă, dincolo este un munte. Ce părere ai?
Dar formaţiunile rămaseră mici şi indistincte, până în momentul în care Kzinul aduse nava mai aproape. Mincinosul plutea la marginea Lumii Inelare, la aproximativ 800 km sub planşeul său. Umflături şi crestături sculpturale, uneori cu un oarecare caracter estetic… se perindau pe sub el.
De multe secole, navele turistice pluteau la fel peste suprafaţa Lunii. Aici, aspectul era aproape asemănător: canioane şi munţi într-un mediu lipsit complet de atmosferă, pete albe şi negre aduse în câmpul vizual de lumina puternicelor surse de lumină. Şi totuşi, exista o diferenţă. La orice altitudine deasupra Lunii te-ai fi aflat, ai fi putut observa oricând orizontul uşor curbat, crestat şi net profilat pe întunecimea spaţiului.
Orizontul Lumii Inelare era lipsit de crestături şi nu exista nici senzaţia de curbură. Era o linie dreaptă, pur geometrică, inimaginabil de îndepărtată şi greu vizibilă, fiindcă se profila pe un fond negru. Louis se întreba cum de mai rezista Kzinul după atâtea ore de pilotare neîntreruptă în jurul acestui… artefact.
Îl străbătu un frison. Încetul cu încetul, se obişnuia cu mărimea, cu scala Lumii Inelare, deşi acest lucru era neplăcut ca orice proces de învăţare. Îşi smulse ochii de la obsedantul orizont, îndreptându-i către zona luminată de dedesubtul lor.
Nessus sparse tăcerea:
— Toate mările par a avea dimensiuni de acelaşi ordin.
— Am văzut şi câteva lagune, îl contrazise Teela. Şi uite, acolo e un fluviu. Trebuie să fie un fluviu. Dar încă n-am văzut nişte oceane cu adevărat mari.
Louis remarcase că mări existau din belşug, asta dacă presupunerile erau corecte şi dacă acele movile aplatizate erau într-adevăr mări. Deşi n-aveau toate aceeaşi mărime, păreau egal distribuite, astfel încât nici o regiune nu era lipsită de apă. Şi mai ales…
— Sunt plate! Toate mările au fundul plat.
— Aşa este, confirmă Nessus.
— Prin urmare, toate mările au adâncime mică. Locuitorii Lumii Inelare nu sunt fiinţe acvatice. Folosesc doar suprafaţa oceanelor. Ca şi noi.
— Dar malurile au forme dantelate, interveni Teela. Ce înseamnă asta?
— Golfuri. Golfuri pe care le poate folosi oricine.
— Deci, deşi locuitorii Inelului sunt fiinţe de uscat, nu se tem să călătorească pe apă, concluzionă Nessus. Altfel, n-ar fi avut nevoie de golfuri… Louis, fiinţele astea par asemănătoare oamenilor. Kzinii detestă apa, iar specia mea se teme de înec.
„Poţi afla destule despre o lume cercetându-i dedesubturile”, gândi Louis. Într-o bună zi, avea de gând să scrie o carte despre asta…