— Ce se întâmplă?
Teela îi răspunse cu o voce uşor glacială din spatele unui ecran de citit:
— Ai pierdut totul. Nave în stază Slaver. Ai pierdut demonii, dragonii spaţiali, vietăţile stelare canibale, toate atacând simultan. Interlocutorul a trebuit să se bată cu ei cu mâinile goale. Ţi-ar fi plăcut să le vezi.
— Nessus? Păpuşarul îi răspunse din cabina de comandă:
— Kzinul şi cu mine am căzut de acord să ne îndreptăm spre pătratele de umbră. Acum el doarme. În curând, vom ajunge într-o zonă cu spaţiu liber.
— Ceva nou?
— Destule… Lasă-mă să-ţi arăt…
Păpuşarul manevră comenzile ecranelor analizoarelor. Probabil că studiase undeva simbolistica Kzinti.
Imaginea ce apăru acum pe ecrane semăna foarte mult cu cea a Pământului văzut de la mare înălţime. Munţi, lacuri, văi, râuri, mari pete dezgolite care trebuiau să fie deşerturi.
— Deşerturi? întrebă el nedumerit.
— Aşa se pare, dădu din cap Păpuşarul. Interlocutorul a studiat spectrele de temperatură şi umiditate. Datele acumulate indică faptul că Lumea Inelară s-a reîntors la starea de sălbăticie, cel puţin în parte. Dă-mi alt motiv pentru care ar exista deşerturile… Am mai găsit un ocean adânc, cu apă sărată, de cealaltă parte a Inelului, la fel de mare ca şi primul. Analizele spectrale au confirmat salinitatea. În mod evident, constructorii au găsit necesar să contrabalanseze greutatea unei asemenea mase enorme de apă.
Louis mai înghiţi o îmbucătură.
— Sugestiile tale au fost bune, continuă Nessus. S-ar putea să fii cel mai bun diplomat dintre noi, în ciuda pregătirii mele sau a Kzinului.
Abia după ce ne-am îndreptat telescoapele către pătratele de umbră a fost şi el de acord să mergem să aruncăm o privire la faţa locului.
— Serios? De ce?
— Am descoperit o neconcordanţă. Pătratele de umbră se mişcă cu o viteză sensibil mai mare decât viteza orbitală.
Louis se opri din mestecat.
— …Fireşte că aşa ceva nu-i imposibil, continuă Păpuşarul. Pătratele pot avea orbite eliptice stabile. Nu este necesar să-şi menţină o distanţă constantă faţă de soare.
Louis înghiţi dumicatul cu efort, pentru a putea vorbi:
— Este o nebunie. În cazul ăsta, ar varia lungimea zilelor. Teela interveni şi ea:
— Ne-am gândit că ar putea diferenţia vara de iarnă, făcând nopţile mai scurte şi apoi mai lungi. Dar nici aşa n-are sens.
— Nu are. Pătratele de umbră încheie o rotaţie completă în mai puţin de o lună. Cine are nevoie de un an de trei săptămâni?
— Observi, deci, care este problema, concluzionă Nessus. Anormalitatea era prea mică pentru a fi detectată din propriul nostru sistem. Ce anume o provoacă? Oare gravitaţia creşte anormal de mult în apropierea stelei, solicitând o viteză orbitală mai mare? Oricum, merită să studiem chestiunile mai de aproape.
Scurgerea timpului era marcată de trecerea muchiei întunecate a unui pătrat de umbră prin dreptul soarelui.
La un moment dat, Kzinul îşi părăsi cabina, schimbă câteva politeţuri cu cei doi pământeni şi-l înlocui pe Nessus la pupitrul de comandă. La scurt timp după aceea, însă, părăsi în fugă cabina. Nici un zgomot nu indica existenţa vreunei probleme, dar Louis remarcă faptul că Păpuşarul dădea înapoi în faţa privirii ucigaşe a Kzinului. Interlocutorul era gata să lovească.
— Ei bine, zise Louis resemnat, acum care-i problema?
— Acest mâncător-de-frunze…, începu Kzinul dar, din cauza furiei, vocea refuza să-l asculte.
După câteva clipe, se văzu nevoit s-o ia de la capăt:
— …Schizofrenicul nostru conducător-din-spate ne-a plasat, în timp ce dormeam, pe o orbită de consum minim de carburant. La o asemenea viteză ne vor trebui luni întregi până să atingem centura de pătrate de umbră.
Şi Kzinul începu să blesteme în Graiul Hero.
— Chiar tu ne-ai instalat pe o asemenea orbită, rosti Păpuşarul cu blândeţe.
Vocea Kzinului crescu în intensitate:
— Intenţia mea a fost să părăsim încet Lumea Inelară, astfel încât să avem posibilitatea de a-i observa mai mult timp suprafaţa interioară. Apoi am fi putut accelera direct spre pătratele de umbră, atingându-le în câteva ore, în loc de câteva luni!
— Nu-i nevoie să urli, Kzinule! Dacă accelerăm spre pătratele de umbră, prelungirea traiectoriei noastre va intersecta Inelul. Asta am vrut să evit.
— Putem accelera spre soare, interveni Teela.
Se întoarseră cu toţii spre ea.
— Dacă locuitorii Lumii Inelare se tem că-i vom lovi, explică ea răbdătoare, atunci probabil că ne monitorizează traiectoria. Dacă prelungirea traiectoriei noastre va intersecta soarele, atunci vor pricepe că nu suntem periculoşi. Vedeţi ce simplu e?
— S-ar putea să meargă, conveni Kzinul.
Păpuşarul ridică din umeri:
— Tu eşti pilotul. Fă cum crezi, dar nu uita…
— N-am de gând să ajung până la soare. La momentul potrivit, voi modifica traiectoria spre pătratele de umbră.
Şi cu aceste vorbe, Kzinul intră din nou în cabina de comandă.
În acel moment, nava era paralelă cu Inelul. Dincolo nu se sesiza nici o activitate. Urmând întocmai ordinele primite, Kzinul folosea doar propulsoarele reactive. Redusese viteza navei sub cea orbitală, astfel încât aceasta începuse să coboare spre soare, apoi îi întorsese vârful spre interior şi mărise viteza.
Lumea Inelară semăna cu o dungă lată, albastră, presărată cu puncte şi dâre de nori albi. Toate acestea se micşorau acum vizibil. Interlocutorul se grăbea.
Louis comandă distribuitorului două boluri cu cafea şi-i întinse unul Teelei. Putea înţelege furia Kzinului. Inelul îl îngrozea. Era convins că va trebui să aterizeze… şi dorea cu disperare ca acest lucru să se întâmple înainte să-l lase nervii.
Interlocutorul îşi făcu din nou apariţia în spaţiul de recreere.
— Vom atinge orbita pătratelor de umbră în paisprezece ore, spuse el. Apoi, întorcându-se spre Nessus, adăugă: Noi, războinicii Patriarhului, suntem instruiţi să fim răbdători încă din copilărie, dar voi, mâncătorii-de-frunze, aveţi răbdarea unui mort.
— Deviem, remarcă Louis şi se ridică pe jumătate.
Prova navei se îndepărta de soare.
Nessus ţipă şi parcurse dintr-un salt distanţa până la cabina de comandă. Era încă în aer, când Mincinosul fu scăldat în lumină, ca şi cum s-ar fi aflat în interiorul unui flash. Nava se clătină…
Discontinuitate
În ciuda gravitaţiei din cabină, nava se clătină. Louis se apucă strâns de spătarul unui fotoliu; Teela căzu cu o precizie remarcabilă în propria cuşetă de salvare; Păpuşarul deja se strânsese în poziţia lui favorită, izbindu-se de un perete. Tot interiorul era scăldat într-o lumină violetă. Întunericul care urmă dură doar o clipă, pentru a fi înlocuit de aceeaşi strălucire violetă orbitoare.
Lumina venea din exteriorul navei înconjurând carcasa.
Pesemne că Interlocutorul terminase poziţionarea navei pe traiectorie şi o trecuse pe pilot automat. Apoi, gândi în continuare Louis, pilotul trebuie să fi revăzut traiectoria stabilită de Kzin şi să fi decis că Soarele era un meteorit suficient de mare pentru a fi periculos, efectuând manevrele necesare pentru evitarea acestuia.
Gravitaţia cabinei revenise la normal. Louis se adună de pe podea. Era nevătămat. Nici Teela nu părea să fi păţit ceva. Ea se afla în dreptul unui perete şi încerca să privească afară prin lumina violetă.