— Dar ce anume căuta?
— Pe cineva ca tine. A luat mai multe mii de oameni şi a început prin a-i elimina pe cei fără şansă. Aici cineva şi-a zdrobit un deget când avea treisprezece ani. Fata aia avea probleme de personalitate. Alta avea acnee. Bărbatul ăsta când pierdea, când câştiga. Celălalt a câştigat o înfruntare, dar şi-a pierdut renumele. Tipul ăsta obişnuia să lanseze rachetomodele, până când şi-a pierdut un deget într-o explozie. Fata asta pierdea constant la ruletă… Vezi? Tu eşti fata care câştigă de fiecare dată. Pâinea cu unt nu-ţi cade niciodată din mână pe partea unsă.
Teela medită preţ de câteva clipe…
— Asta înseamnă că aici funcţionează o lege a probabilităţilor, spuse ea în cele din urmă. Dar, Louis, eu nu câştig de fiecare dată la ruletă!
— Dar nici nu pierzi atât de mult încât s-o simţi!
— N…nu.
— Aşa ceva căuta Nessus.
— Vrei să spui că sunt un fel de monstru?
— Nu, pentru nimic în lume! Nici vorbă de aşa ceva! Nessus a tot eliminat candidaţii lipsiţi de şansă până a rămas cu tine. Crede că a descoperit o lege de bază, dar, de fapt, nu a găsit decât capătul îndepărtat al unei curbe Gauss. Teoria probabilităţilor confirmă existenţa ta. Dar tot ea mai spune că de fiecare dată când dai cu banul, şansele tale de a pierde sunt egale cu ale mele, jumătate-jumătate, asta pentru că Doamna Şansă e lipsită de memorie.
Teela se prăbuşi într-un fotoliu.
— Grozav noroc am mai avut! Sărmanul Nessus, l-am dezamăgit!
— Să-i fie învăţătură de minte!
Colţurile gurii ei schiţară o umbră de zâmbet.
— Asta am putea-o verifica.
— Cum adică?
— Comandă o felie de pâine cu unt. Hai să începem s-o aruncăm în sus…
Pătratul de umbră era mai negru decât un corp negru, aşa cum este el definit în manualele de şcoală. Un colţ al său făcea o tăietură ascuţită în banda albastră a Lumii Inelare. Cu această crestătură drept martor, ochiul şi mintea putea să-i completeze imaginea, un dreptunghi îngust de negru-al-spaţiului, alarmant de lipsit de stele. Deja decupase o felie importantă a cerului, şi această felie se mărea continuu.
Louis purta o pereche de ochelari cu lentile bombate fabricate dintr-un material care-şi modifica transparenţa sub impactul unei radiaţii luminoase prea puternice ce ar fi căzut normal pe lentilă. Polarizarea carcasei nu era suficientă. Kzinul, care se afla în cabina de comandă şi pilota ce mai rămăsese din navă, purta şi el o pereche. Găsiseră, de asemenea, două lentile separate, fiecare prevăzută cu o mică bandă de fixare, şi le îndesaseră pe capetele lui Nessus.
Pentru ochii umflaţi ai lui Louis, soarele aflat la o distanţă de numai 19 milioane de km era un inel înceţoşat de flăcări înconjurând un mare disc întunecat. Totul frigea în cabină. Instalaţia de răcire urla ca un uragan.
Teela deschise uşa cabinei ei şi o trânti imediat la loc. Apăru un moment mai târziu, purtând şi ea ochelari. Apoi se aşeză alături de Louis, la masa din spaţiul de recreere.
Pătratul de umbră era o absenţă ameninţătoare. Era ca şi cum cineva ar fi şters cu o cârpă udă o zonă de pe o tablă plină cu calcule matematice.
Urletul instalaţiei de aer făcea imposibilă orice comunicare.
Oare cum reuşeau aparatele să disipeze căldura, când afară soarele mult prea apropiat transformase totul într-un furnal încins? Era imposibil, decise Louis. Probabil că o înmagazinau undeva. Undeva, pe circuitul de reciclare a aerului exista o zonă la fel de fierbinte ca o stea, ce devenea mai fierbinte odată cu trecerea fiecărei clipe.
Încă un lucru care să-l îngrijoreze.
Dreptunghiul negru continua să crească.
Din cauza mărimii, lăsa impresia că se mişcă foarte încet. Era la fel de întins ca şi imaginea soarelui, măsurând aproape 1 milion şi jumătate km în lăţime şi mult mai mult în lungime, aproape 4 milioane de km. Aproape instantaneu deveni uriaş. Marginea sa alunecă complet peste soare şi întunericul se instală…
Pătratul de umbră acoperea acum jumătate din Univers. Marginile sale erau nedefinite, negre pe fond negru, imposibil de observat.
Partea din spate a navei, dincolo de zona cabinelor, deveni de un alb strălucitor. Instalaţia de reciclare a aerului radia căldura acumulată, cât timp avea posibilitatea s-o facă. Louis ridică din umeri şi se întoarse să privească pătratul de umbră.
Urletul instalaţiei de reciclat aerul se stinse, tăcerea bruscă lăsându-le un ţiuit în urechi.
— Ei bine? întrebă Teela prudentă. Kzinul ieşi din cabina de comandă:
— Păcat că ecranele nu mai sunt conectate la nimic! Atâtea întrebări şi-ar fi găsit răspunsul…
— Ca de exemplu? întrebă Louis, pe jumătate asurzit.
— De ce pătratele se mişcă cu o viteză mai mare decât cea orbitală? Oare chiar sunt folosite ca generatoare de electricitate? Ce le face să stea numai cu o anumită faţă întoarsă spre soare? S-ar fi putut răspunde la toate întrebările puse de mâncătorul-de-frunze dacă ne-ar fi rămas măcar un echipament în funcţiune.
— O să ne lovim de soare?
— Bineînţeles că nu. Ţi-am mai explicat asta, Louis. Ne vom afla în spatele pătratului de umbră timp de o oră şi jumătate. O oră mai târziu, vom trece printre pătratul următor şi soare. Dacă în cabină se va face prea cald, vom putea activa şi câmpul de stază.
Ţiuitul din urechi dispăru. Pătratul de umbră era un inform câmp negru, fără margini. Un ochi omenesc nu-şi poate extrage informaţii din negrul pur.
Apoi soarele reapăru. Din nou, cabina fu inundată de urletul instalaţiei de aer.
Louis cercetă cerul, în căutarea următorului pătrat de umbră. Tocmai îl observase, când fulgerul lovi din nou.
Arăta ca un fulger şi sosise precum un fulger, pe nepregătite. Preţ de o fracţiune de secundă, nu fu decât o strălucire îngrozitoare, cu o tentă violetă. Nava se clătină…
Discontinuitate
… se clătină şi fulgerul dispăru. Louis îşi vârî două degete pe sub lentile, pentru a-şi freca ochii năuciţi.
— Ce-a fost asta? exclamă Teela.
Mintea lui Louis se limpezi încet. Observă cum Nessus îşi ridicase un cap prevăzut cu o lentilă de protecţie, cum Kzinul meşterea ceva la un panou, cum Teela se uita la el. Se întoarse.
Soarele era din nou un disc întunecat, dar ceva mai mic decât înainte, înconjurat cu o aură violetă. Se micşorase vizibil în timpul stazei. Momentul trebuie să fi durat câteva ore. Urletul instalaţiei de aer se diminuase şi el, ajungând până în stadiul de şuierat enervant.
Altceva ardea afară.
Ceva ca o buclă de aţă neagră, foarte subţire, înconjurată de o aură alb-violetă. Părea să n-aibă capete. Una dintre extremităţi se pierdea în pata neagră care ascundea soarele. Cealaltă se întindea la nesfârşit în faţa Mincinosului.
Aţa se răsucea încet, ca un vierme rănit.
— Se pare că ne-am lovit de ceva, spuse calm Nessus, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic până atunci. Interlocutorule, trebuie să ieşi afară şi să vezi ce s-a întâmplat. Te rog să-ţi pui costumul!
— Ne aflăm în stare de război, răspunse Kzinul. Aici comand eu.
— Excelent. Şi cum ai de gând să procedezi?
Kzinul avu bunul simţ să nu răspundă. Aproape că-şi terminase de montat costumul etanş cu aspect de balon, prevăzut pe spate cu un sac militar. Evident că intenţiona să dea o raită pe afară.