Kzinul părăsi nava cu unul dintre aeroscutere, un vehicul în formă de clopot, dotat cu propulsoare reactive şi prevăzut cu un post de pilotaj. Ceilalţi rămaseră să-l privească din interior cum îşi manevrează naveta de-a lungul firului negru. Acesta se răcise considerabil, căci aura din jurul său devenise din alb-violet, alb, apoi alb-portocaliu. Îl urmăriră pe Kzin cum îşi părăseşte vehiculul şi se apropie de fir.
Îl puteau auzi respirând. La un moment dat, percepură chiar şi un mârâit uimit. Dar nu rostise nici o vorbă în microfonul costumului. Trecuse mai bine de o jumătate de oră de când era afară, şi firul se răcise treptat devenind aproape invizibil.
Apoi Interlocutorul se întoarse la bordul Mincinosului. Atunci când intră în spaţiul de recreere, îşi câştigase dreptul la atenţia deplină şi respectuoasă a tovarăşilor săi.
— Nu este mai groasă decât aţa obişnuită, spuse Kzinul. Aţi remarcat însă că am rămas cu jumătate de cleşte.
Le arătă resturile uneltei. Aceasta fusese tăiată curat după o suprafaţă plană, şi secţiunea era polizată oglindă.
— Când m-am apropiat suficient ca să văd cât de subţire este, am încercat să-l apuc cu cleştele. Firul a trecut pur şi simplu prin oţel. N-am simţit decât o uşoară rezistenţă.
— O sabie-variabilă s-ar fi comportat exact la fel, murmură Louis.
— Dar o sabie-variabilă are lama formată dintr-un fir metalic aflat în stază Slaver. Ea nu se poate îndoi. Acest… fir se află într-o mişcare continuă, după cum ai văzut.
— Aşadar, e ceva nou. — Ceva care putea tăia ca o sabie-variabilă. Uşor, subţire, rezistent, depăşind posibilităţile tehnologice umane. Ceva care rămânea în stare solidă la o temperatură la care orice substanţă naturală devenea plasmă. — Ceva cu adevărat nou. Dar ce căuta în drumul nostru?
— Gândeşte-te puţin! Tocmai treceam printre pătratele de umbră, când am lovit ceva neidentificat. După aceea, am descoperit un fir aparent infinit, aflat la o temperatură comparabilă cu cea a interiorului unei stele fierbinţi. Evident că l-am lovit. El a reţinut căldura impactului. Presupun că era întins între pătratele de umbră.
— Probabil că ai dreptate. Însă de ce se afla acolo?
— Putem doar să emitem speculaţii, răspunse Interlocutorul. Inginerii Lumii Inelare folosesc pătrate de umbră spre a asigura intervale de noapte. Pentru a-şi îndeplini misiunea, acestea trebuie să acopere soarele, iar nu să se întoarcă cu o muchie spre el. Constructorii Inelului au folosit mai multe fire ciudate pentru a lega toate pătratele într-un lanţ, imprimându-i apoi o viteză mai mare decât cea orbitală, pentru a-l pune sub tensiune. Firele sunt întinse, iar pătratele sunt ţinute în poziţie normală faţă de soare.
Era o imagine extrem de ciudată. Douăzeci de pătrate de umbră prinse într-un dans misterios, având laturile legate prin fire lungi de 8 milioane de km…
— Am avea nevoie de un asemenea fir, spuse Louis. Aplicaţiile sale ar fi nelimitate…
— N-am avut cum să-l aduc la bord sau să tai o bucată din el.
— Este posibil ca traiectoria noastră să fi fost modificată de coliziune, interveni Păpuşarul. Putem calcula dacă vom mai ajunge pe Lumea Inelară.
Nimeni nu era capabil să se gândească la vreo soluţie.
— N-ar fi exclus să pierdem întâlnirea cu Inelul, deşi coliziunea s-ar putea să nu ne fi luat prea mult din momentul de rotaţie. Există riscul de a ne înscrie pentru totdeauna pe o orbită eliptică, se lamentă Nessus. Teela, norocul tău s-a dovedit a fi mincinos!
Fata ridică din umeri.
— Niciodată n-am afirmat că aş putea juca rolul unui talisman norocos.
— Cel-Din-Urmă m-a dezinformat. Să fie aici, aş avea câteva cuvinte grele să-i spun arogantului meu logodnic.
În noaptea aceea, masa se preschimbă într-un ritual. Echipajul Mincinosului îşi luă ultima cină în spaţiul de recreere. În capătul mai îndepărtat, se afla Teela Brown, îmbrăcată într-o cămaşă unduitoare, vaporoasă, de un negru-portocaliu, care părea că nu cântăreşte nici măcar câteva zeci de grame. În spatele ei, Lumea Inelară se rotea încetişor. Din când în când, tânăra se întorcea să o privească. Cu toţii făceau acelaşi lucru. Dar dacă Louis trebuia să ghicească sentimentele celorlalţi extratereştri, în privinţa Teelei totul era simplu — nu vedea în ea decât nerăbdare. Şi că simţeau la feclass="underline" nu aveau să rateze Lumea Inelară.
În acea noapte, Louis făcu dragoste cu o ferocitate care mai întâi o uimi pe fată, apoi o încântă.
— Deci asta se întâmplă cu tine când ţi-e teamă! Va trebui să ţin minte. Nu avea chef să-i răspundă la fel de spiritual.
— Mă tot gândesc că asta ar putea fi ultima dată. „Oricine mi-ar fi parteneră”, adăugă în sinea lui.
— Oh, Louis, doar ne aflăm într-o carcasă Produs General!
— Şi dacă nu funcţionează câmpul de stază? Carcasa poate că va supravieţui impactului, dar noi ne-am transforma într-o pastă…
— Pe sufletul lui Finagle, încetează să-ţi mai faci griji!
Şi tânăra îşi plimbă degetele pe spatele lui, pornind din ambele părţi. El o strânse cât mai aproape, astfel încât să nu-i poată vedea faţa…
Când, în cele din urmă, Teela adormi adânc, plutind ca un vis frumos între cele două discuri pentru dormit, Louis o părăsi. Extenuat, satisfăcut, adastă îndelung sub un duş fierbinte, alături de un recipient cu coniac rece, pus în echilibru pe marginea băii.
Avusese încă o dată ocazia să guste din plăcerile vieţii.
Albastru deschis cu dungi albe, albastru închis fără nici un fel de detalii. Lumea Inelară umplea cerul. La început, se putuseră distinge doar detaliile norilor: furtuni, curenţi paraleli, calm deplin, toate în miniatură. Apoi imaginea se mărise. Apăruseră contururile mărilor… Lumea Inelară era acoperită aproape pe jumătate de apă.
Nessus se afla în siguranţă în cuşeta sa, legat solid, curbat protector asupra sa însuşi. Kzinul, Louis şi Teela îşi puseseră şi ei centurile şi priveau.
— Mai bine ai deschide ochii, îl sfătui Louis pe Păpuşar. Topografia s-ar putea să ne fie folositoare mai târziu.
Nessus se conformă. Un cap turtit de piton se ridică să observe peisajul impunător.
Oceane, fulgerul culcat al unui râu, un lanţ muntos…
Nici un semn de viaţă. Ar fi trebuit să se afle la mai puţin de o mie cinci sute de kilometri, pentru a detecta urme de civilizaţie. Lumea Inelară alerga sub ei, ştergând detaliile înainte de a putea fi observate. De fapt, detaliile n-aveau să conteze prea mult. Oricum, urmau să se prăbuşească într-un teritoriu necunoscut.
Viteza estimată a navei: 320 km/secundă. Suficientă pentru a-i scoate confortabil din sistemul stelar, dacă n-ar fi intervenit Lumea Inelară.
Peisajul se ridica în faţă şi în părţi cu 1200 km/secundă. Pieziş, o mare cu aspect de salamandră veni către ei, crescu, ajunse dedesubtul lor, dispăru. Brusc, peisajul străluci violet.
Discontinuitate
CAPITOLUL 10
Pardoseala Inelului
O clipă de lumină alb-violetă, strălucitoare ca un flash. O sută şaizeci de kilometri de atmosferă, comprimată într-o clipă la dimensiunile unui con de plasmă fierbinte ca o stea, lovi puternic prova Mincinosului.
Louis clipi şi imediat se treziră pe sol.
Auzi plângerea disperată a Teelei:
— Nu-i drept, am pierdut totul! Şi răspunsul Păpuşarului: