Ar fi putut fi şi mai rău, îşi zise Louis în sinea lui. Ar fi putut să alunece, să cadă şi să-şi ardă mâinile neprotejate, şi n-ar fi fost vina lui. Bărbatul continuă să urce, reprimându-şi sentimentele de vinovăţie.
Valul de lavă avea o înălţime de aproape 12 metri. La partea sa superioară făcea loc unui strat curat de nisip alb.
Aterizaseră într-un deşert. Inspectând împrejurimile cu ochiul liber, Louis nu reuşi să observe nici o nuanţă de verde, specifică vegetaţiei, sau de albastru-al-apei. La urma urmei, avuseseră noroc — Mincinosul s-ar fi putut prăbuşi peste un oraş.
Sau peste mai multe oraşe. La aterizare, se formase o brazdă ce se întindea pe kilometri întregi prin nisipul alb. În depărtare, dincolo de locul în care şanţul se închidea, începea altul. Nava săltase de mai multe ori. Şanţurile produse de Mincinos veneau în continuare, unul după altul, îngustându-se, devenind în cele din urmă o linie punctată, o dâră… Louis îşi lăsă ochii să urmărească această dâră şi se pomeni privind în infinit.
Lumea Inelară n-avea orizont — nu exista o linie unde pământul se contopea cu cerul. În schimb, bolta şi solul păreau că se unesc într-o regiune în care detaliile de mărimea unor continente aveau dimensiunea unor puncte, unde toate culorile se amestecau în albastrul cerului. Punctul de fugă îi reţinea privirea. Când, în cele din urmă clipi, o făcu depunând un efort deliberat.
Aidoma prafului neantului de pe Muntele Lookitthat, văzut cu decenii în urmă, la secole-lumină distanţă… aidoma nedeformatelor adâncuri ale spaţiului văzute de un miner de pe Centură în nava sa solitară… orizontul Lumii Inelare putea pune stăpânire pe ochii şi mintea unui om, înainte ca acesta să-şi dea seama de pericol.
Louis se întoarse cu faţa spre ravenă şi strigă:
— Lumea este plată! Ceilalţi se priviră miraţi.
— Am trasat o linie măricică în vreme ce coboram. Nu văd nimic care să fie viu primprejur, aşa încât putem zice c-am fost norocoşi. Acolo unde ne-am lovit, solul s-a despicat, lăsând să se vadă dâra de cratere mici, provocate de meteoriţii secundari, susţinând tot traseul nostru.
Se întoarse cu 180 de grade şi continuă:
— În direcţia opusă… Imediat, însă, îşi înghiţi cuvintele.
— Ce s-a întâmplat, Louis?
— E cel mai înalt munte pe care l-am văzut în viaţa mea…
— Ce s-a întâmplat, Louis? Vorbise prea încet.
— E un munte! urlă el. Aşteptaţi să daţi ochii cu el! Constructorii Lumii Inelare au vrut ca în lumea asta să existe un munte pe măsură. Totuşi, este inutil de înalt, după părerea mea. Prea înalt ca să se cultive ceva pe el, prea înalt chiar şi pentru schiat…
Era magnific. Un munte aproape conic, izolat, fără să aparţină vreunui lanţ. Avea aspectul unui vulcan, al unui simulacru de vulcan, de fapt, deoarece sub Inel nu exista magma necesară formării vulcanilor. Baza sa se pierdea în ceaţă. Pantele înalte se vedeau prin ceea ce trebuiau să fie straturile rarefiate de aer, iar vârful prezenta ceva aparte, ceva ce aducea cu zăpada, zăpadă murdară, desigur, de vreme ce nu era suficient de strălucitoare. Poate că era un strat de permafrost.
Muchiile piscului se vedeau cu o claritate de cristal. Oare depăşea limita superioară a atmosferei? Un munte adevărat de asemenea dimensiuni s-ar fi prăbuşit sub propria greutate, dar acesta era probabil gol pe dinăuntru.
„Cred că am să încep să-i respect pe Inginerii Lumii Inelare”, îşi zise Louis Wu în sinea lui. Într-o lume construită pe baza unor prescripţii tehnice stricte, existenţa unui asemenea munte n-ar fi avut nici un sens.
Şi totuşi, era recomandabil ca fiecare lume să aibă cel puţin un munte care să nu poată fi urcat până în vârf.
Ceilalţi îl aşteptau sub curbura carcasei Mincinosului. Toate întrebările puteau fi comprimate într-una singură:
— Ai văzut vreo urmă de civilizaţie?
— Nu.
Îl puseră să le descrie tot ce văzuse. Stabiliră direcţiile. Sensul de rotaţie era de-a lungul şanţului săpat de Mincinos la aterizare. Sensul invers era înspre munte. Babord şi tribord erau direcţiile stânga, respectiv dreapta, privind spre sensul de rotaţie.
— Ai zărit zidurile de la babord sau tribord?
— Nu, şi nu înţeleg de ce. Ar fi trebuit să fie acolo.
— N-ai avut noroc, zise Nessus.
— Imposibil, poţi să vezi până la distanţe de mii de kilometri.
— N-am spus că aşa ceva nu este posibil, ci doar că n-ai avut noroc. Apoi, o luă de la capăt cu întrebările: N-ai văzut nimic, în afară de deşert?
— Nu chiar. La babord am observat o urmă de albastru. S-ar putea să fie un ocean. În egală măsură, însă, ar fi posibil ca distanţa să-mi fi jucat feste…
— N-ai zărit nici un fel de clădiri?
— Nimic.
— Dâre de condens pe cer? Linii drepte care ar putea fi autostrăzi?
— Nimic.
— Ai remarcat vreun indiciu specific civilizaţiei?
— Dacă aş fi văzut, v-aş fi spus. Din câte ştiu, toţi locuitorii Inelului, în număr de miliarde, s-au mutat pe o sferă Dyson luna trecută.
— Louis, trebuie să găsim regiunile civilizate!
— Ştiu asta.
Era mult prea evident. Trebuiau să scape de pe Lumea Inelară — şi, ceea ce era mai grav, nu erau în stare să-l mute singuri pe Mincinos. Nişte barbari nu i-ar fi putut ajuta, indiferent cât de mulţi sau de prietenoşi ar fi fost.
— Toată situaţia asta include şi un aspect fericit, punctă Louis Wu. Nu trebuie să reparăm nava. Dacă am transporta Mincinosul la marginea Inelului şi l-am îmbrânci peste Zid, rotaţia lui i-ar imprima viteza necesară ieşirii din raza de acţiune a gravitaţiei stelei. Odată ajunşi acolo, am putea folosi hiperpropulsorul.
— Dar mai întâi trebuie să găsim ajutoare.
— Sau să-i obligăm să ne ajute, interveni Kzinul.
— Şi atunci, de ce nu faceţi ceva, în loc să staţi aici şi să trăncăniţi? izbucni Teela.
Tânăra tăcuse până în acel moment, lăsându-i pe ceilalţi să-şi epuizeze sacul de întrebări.
— Trebuie să scăpăm de aici, nu-i aşa? De ce nu scoatem aeroscuterele din navă? Hai să ne mişcăm! Abia după aceea mai putem vorbi!
— N-am nici un chef să părăsesc nava, zise Păpuşarul.
— N-ai chef?! Aşteptaţi ajutor de undeva? Există vreo fiinţă căreia i-am stârnit interesul? A răspuns cineva apelurilor noastre radio? Louis spune că ne aflăm în mijlocul unui deşert. Cât vrei să mai aşteptăm aici?
Fata nu-şi dăduse seama că Nessus avea nevoie de timp pentru a-şi aduna curajul. Şi mai ales, gândi Louis, ea n-avea nici un pic de răbdare.
— Fireşte că vom pleca, explică Păpuşarul. Mi-am exprimat prost şovăiala. Dar, mai întâi, trebuie să decidem încotro s-o luăm. În caz contrar, nu vom şti ce să luăm cu noi şi ce să lăsăm în urmă.
— Către cel mai apropiat zid.
— Are dreptate, interveni Louis. Dacă a mai rămas pe undeva un dram de civilizaţie, ar trebui să se afle, fără îndoială, în apropierea zidurilor. Numai că nu ştim cât de departe sunt ele. Ar fi trebuit să le văd de sus.
— Nu cred, zise Păpuşarul.
— La naiba, tu n-ai fost acolo! Perspectiva e nesfârşită! Mii de kilometri fără nici un fel de obstacol. Ia stai o clipă…
— Inelul are o lăţime de aproape 1.600.000 km.
— Tocmai mi-am dat seama de proporţii, răspunse Louis Wu. Scala. Încă mă înşală. Încă nu pot să vizualizez ceva atât de gigantic.