— O să te obişnuieşti, îl asigură Păpuşarul.
— Mă îndoiesc. Cine ştie, poate creierul meu nu-i suficient de mare pentru a concepe aşa ceva… Tot timpul, îmi amintesc cât de îngust era Inelul văzut din spaţiul îndepărtat. Ca o bucăţică de panglică albastră. Panglică albastră! repetă Louis, cutremurându-se.
Dacă Zidul măsura 1500 km înălţime, atunci la ce distanţă trebuia să se afle pentru ca Louis Wu să nu-l poată distinge?
Să presupunem că putea să vadă până la o distanţă de 1500 km, într-o atmosferă plină de praf şi de vapori de apă, întrucâtva neclară, asemănătoare celei terestre. Dacă un asemenea aer făcea loc vidului efectiv după 65 km…
Atunci, cel mai apropiat zid trebuia să se afle la cel puţin 40 de mii de km.
Pe Pământ, dacă te-ai fi apucat să parcurgi în zbor o asemenea distanţă, te-ai fi reîntors în punctul de plecare. Dar aici era posibil ca zidul să se afle chiar şi mai departe.
— Nu putem să remorcăm Mincinosul cu aeroscuterele noastre, zise Kzinul. Dacă vom fi atacaţi, va trebui să abandonăm nava. Mai bine s-o lăsăm aici, lângă un reper proeminent.
— A zis cineva ceva de remorcatul navei?
— Un bun militar se gândeşte la toate. În ultimă instanţă, n-ar fi exclus să recurgem şi la aşa ceva, dacă nu găsim ajutor în regiunea zidului.
— O să găsim, îl asigură Nessus.
— Probabil că are dreptate, interveni Louis. Astroporturile sunt plasate pe margine. Admiţând că tot Inelul s-ar fi reîntors fa epoca de piatră, singura regiune din care civilizaţia ar putea începe să se răspândească iarăşi ar fi zona zidurilor, şi asta s-ar întâmpla odată cu reîntoarcerea unor nave călătoare.
— Faci speculaţii cam prea hazardate, remarcă Kzinul.
— Se prea poate!
— Dar, în general, sunt de acord cu tine. Aş mai adăuga că şi în cazul în care Inelul şi-ar fi epuizat toate marile sale secrete, tot am mai putea găsi niscaiva utilaje în funcţiune sau reparabile în vreunul dintre astroporturi…
Dar care dintre ziduri era cel mai apropiat?
— Teela are dreptate, vorbi din nou Louis, cuprins brusc de febrilitate. Hai să ne apucăm de treabă! Noaptea poate vom reuşi să vedem mai departe.
Urmară câteva ore de muncă susţinute. Mutară şi sortară maşinăriile, scoţându-le din navă şi coborând piesele grele pe cablu. Schimbarea bruscă de gravitaţie ridica unele probleme, dar echipamentele nu erau fragile.
La un moment dat, în cursul acestor ore, Louis se găsi faţă în faţă cu Teela, în navă.
— Ai o figură de parcă tocmai ţi-ar fi fost otrăvit animalul favorit… Vrei să stăm de vorbă?
Fata clătină din cap, evitând să-l privească în ochi. Bărbatul observă că se număra printre puţinele reprezentante ale sexului slab pe care lacrimile nu le urâţeau.
— Atunci am să vorbesc eu. Când ai ieşit din sas fără costum presurizat, am crezut că s-a zis cu tine. Şi, ca şi cum n-ar fi fost de ajuns, 15 minute mai târziu ai încercat să urci o pantă de lavă în răcire, încălţată doar cu pantofi-de-navă.
— Doreai să-mi ard tălpile!
— Aşa este. De ce te miri? Avem nevoie de tine vie, nu moartă. Nu vreau să mori. Vreau să te obişnuieşti să fii prudentă. N-ai învăţat asta până acum, aşa că trebuie s-o faci de-acum încolo. Ai să-ţi aminteşti de picioarele rănite mult mai mult decât de predicile mele.
— Aveţi nevoie de mine! Asta-i o glumă bună. Ştii bine de ce m-a luat Nessus. Nu sunt decât un talisman norocos care a dat greş.
— În privinţa asta, sunt de acord cu tine. Ca talisman, eşti concediată. Hai, zâmbeşte! Avem nevoie de tine, într-adevăr. Avem nevoie de tine ca să mă menţii fericit şi să nu fiu nevoit să-l violez pe Nessus. Avem nevoie de tine ca să faci toate muncile grele, în timp ce noi vom sta cu burta la soare. Avem nevoie de tine ca să vii cu idei inteligente…
Ea încercă să râdă, dar grimasa i se transformă în plâns. Îşi îngropă faţa în umărul lui şi hohoti, înfigându-i adânc unghiile în spate.
Nu era chiar prima dată când o femeie plângea în braţele lui Louis Wu, dar Teela avea probabil cele mai temeinice motive s-o facă. Bărbatul o strânse în braţe, masându-i uşor muşchii spatelui, şi aşteptă sfârşitul crizei.
În cele din urmă, ea începu să vorbească prin materialul costumului lui.
— De unde era să ştiu eu că roca o să mă ardă!
— Aminteşte-ţi de legile lui Finagle. Perversitatea Universului tinde către un maximum. Universul e ostil.
— Dar m-a durut!
— Roca s-a întors împotriva ta. Te-a atacat. Ascultă, pledă el, trebuie să te deprinzi să fii paranoică. Să gândeşti ca Nessus.
— Nu pot! Nu ştiu cum gândeşte el. Nu-l înţeleg deloc… Teela îşi ridică faţa brăzdată de lacrimi:… Nu te înţeleg nici pe tine.
— Mda…, medită bărbatul, plimbându-şi degetele pe omoplaţii ei şi apoi în jos pe vertebre. Să zicem că aş afirma că Universul este inamicul meu. M-ai considera tâmpit?
Ea dădu cu furie din cap.
— Universul e împotriva mea, continuă Louis Wu. Universul mă urăşte. Universul n-are nevoie de un bătrân de două sute de ani. Ce modelează o specie? Evoluţia, nu-i aşa? Evoluţia i-a dat Kzinului capacitatea de a vedea noaptea şi simţul deosebit al echilibrului. Evoluţia i-a dat lui Nessus reflexul de a întoarce spatele pericolelor.
Evoluţia dezactivează sistemul sexual al unui bărbat după cincizeci sau şaizeci de ani, apoi îl abandonează. Asta deoarece ea nu mai are ce face cu un organism ce nu se mai poate reproduce. Mă urmăreşti?
— Desigur. Eşti prea bătrân ca să te mai reproduci, îl înţepă ea.
— Corect. Cu câteva secole în urmă, nişte geneticieni au făcut experienţe asupra genelor trestiei şi au pus la punct acceleratorul metabolic. Ca un rezultat direct, acum am vârsta de două sute de ani şi sunt încă perfect sănătos. Dar asta nu din cauză că Universul ţine la mine. Universul mă urăşte. A încercat să mă ucidă de multe ori. Aş vrea să-ţi pot arăta cicatricile. Nu mă îndoiesc că va încerca şi în continuare.
— Pentru că eşti prea bătrân ca să te mai reproduci.
— Pe isteriile lui Finagle, femeie! Eşti unica fiinţă care nu ştie să-şi poarte singură de grijă! Te afli pe un teritoriu străin, ale cărui reguli nu le cunoaştem şi nici nu ştim ce ne aşteaptă. Dacă mai încerci să mergi pe lavă fierbinte, data viitoare s-ar putea s-o păţeşti mai rău! Fii pe fază! M-ai înţeles?
— Nu, îi răspunse Teela. Nu înţeleg.
Mai târziu, după ce ea îşi spălase faţa, cărară şi al patrulea aeroscuter în sas. Ceilalţi îi lăsaseră singuri de mai bine de o oră şi jumătate. Deciseseră să-i evite pe cei doi oameni care aveau de rezolvat probleme strict umane? Posibil.
Între pereţii înalţi de lavă se întindea o bandă infinită din materialul de fundaţie al Inelului, atât de netedă încât părea lustruită. În prim plan, un gigantic tub catodic de sticlă stătea răsturnat pe o parte. Dincolo de marginea curbată a cilindrului transparent se aflau o grămadă de echipamente şi patru siluete ciudate, părând uşor disperate.
— Cum rezolvăm problema apei? întrebă Louis. N-am văzut nici un fel de lacuri. Vom fi nevoiţi să ne reciclăm apa propriilor corpuri?
— Nu, răspunse Nessus, deschizând secţiunea din spate a aeroscuterului său, pentru a le arăta rezervorul de apă şi răcitorul-condensator care urma să extragă umezeala din aer.
Aeroscuterele constituiau adevărate miracole ale domeniului de proiectare. În afara locurilor de comandă, foarte personalizate, toate erau construite la feclass="underline" o pereche de sfere cu diametrul de aproape un metru şi jumătate legate printr-un şasiu care conţinea atât şaua, cât şi postul de comandă. Jumătate din secţiunea din spate era rezervată spaţiului de depozitare, şi tot acolo mai existau şi nişte hamuri pentru echipamentul suplimentar. Cele patru picioare plane — extinse acum, deoarece se aflau pe sol — urmau să se retragă în cele două sfere în timpul zborului.