— La naiba cu lumea asta! blestemă ea. E încă amiază!
— Nu intra în panică. E…
— Louis, lucrăm de şase ore bune! Cum poate fi încă amiază?
— Nu te îngrijora din pricina asta! Aici soarele nu apune, îţi aminteşti?
— Nu apune?
Criza de isterie se sfârşi la fel de brusc cum începuse.
— …Oh! Desigur că nu apune!
— Va trebui să ne obişnuim cu asta. Priveşte din nou, nu cumva marginea unui pătrat de umbră trece prin dreptul soarelui?
Negreşit, ceva tăiase o felie din discul soarelui. Acesta se micşora văzând cu ochii.
— Mai bine am lua-o din loc, propuse Kzinul. Când va cădea întunericul, va trebui să fim departe.
CAPITOLUL 11
Arcada cerurilor
În lumina amurgului, cele patru aeroscutere se ridicară într-o formaţie romboidală. Zona descoperită a materialului de fundaţie rămase în urmă. Nessus le arătase cum să folosească circuitele server. Acum toate celelalte vehicule erau programate să efectueze aceleaşi manevre ca şi cel al lui Louis care conducea pentru toţi. Aşezat într-un fotoliu anatomic, aducând cu o cuşetă de masaj fără echipamente, bărbatul îşi pilota scuterul cu ajutorul pedalelor şi al unui joystick.
Patru capete miniaturizate şi transparente pluteau halucinant deasupra pupitrului vehiculului său. Erau acolo o sirenă cu părul ca pana corbului, un pseudo-tigru feroce cu ochii vigilenţi şi o pereche de capete caraghioase, fiecare cu un singur ochi. Sistemul de intercomunicaţii funcţiona perfect, dând rezultate comparabile cu cele ale unui delirium tremens.
În momentul în care formaţia depăşi peretele de lavă neagră, Louis fu atent la expresiile celorlalţi.
Teela reacţionă prima. Mai întâi studie apropierea, apoi fata se ridică, ochii ei descoperind infinitul acolo unde de fiecare dată întâlniseră limite. Ochii i se făcură rotunzi şi mari, şi faţa îi străluci, aidoma soarelui ieşind dintre norii de furtună.
— Oh, Louis!
— Ce munte imens, remarcă Kzinul.
Nessus nu spuse nimic. Capetele i se scuturau şi se roteau într-un ritm nebun.
Întunericul se lăsă rapid; o umbră neagră acoperi dintr-o dată muntele uriaş. În câteva secunde, acesta dispăru. Soarele era acum doar o seceră aurie, tăiată de întuneric. Şi ceva se profilă pe cerul întunecat.
Era o arcadă enormă. Contururile sale căpătau rapid claritate — pe măsură ce solul şi cerul deveneau tot mai întunecate, adevărata splendoare a cerului Lumii Inelare ieşea din noapte.
Lumea Inelară se arcuia peste ea însăşi în dungi pictate în albastru deschis, brăzdate de nori albi, şi în dungi mai subţiri de albastru întunecat. La bază, arcul era foarte lat, dar, cu cât se ridica, se îngusta tot mai mult. În apropierea zenitului, nu se mai zărea decât o linie alb-albastră strălucitoare, întreruptă de invizibilul inel al pătratelor de umbră.
Aeroscuterele se înălţau cu viteză şi în tăcere. Pliul sonic era un amortizor foarte eficient; din exterior, Louis nu auzea nici un fel de zgomot, nici măcar vântul. De aceea, rămase de-a dreptul uimit când liniştea bucăţii sale private de spaţiu fu inundată de urletul unei muzici orchestrale.
Era ca şi cum o orgă cu aburi ar fi explodat.
Sunetul fusese dureros de tare. Louis îşi duse palmele la urechi. Uluit, nu-şi dădu seama imediat ce se întâmplase. Apoi acţionă comenzile intercomunicaţiilor şi imaginea lui Nessus apăru precum un spectru. Ţipătul (coriştii dintr-o biserică arşi de vii?) scăzu considerabil în intensitate. Bărbatul Încă-i mai auzea, captat prin intercomunicaţiile Teelei şi Kzinului (un nor de efect stereo?).
— De ce a făcut aşa? exclamă uluită Teela.
— E îngrozit. O să-i ia ceva timp până o să se obişnuiască.
— Cu ce să se obişnuiască?
— Preiau comandai tună Interlocutorul. Ierbivorul este incapabil să ia vreo hotărâre. Declar că această misiune are un caracter militar şi, în consecinţă, comanda îmi revine mie!
Pentru o clipă, Louis se gândi să reclame locul şefului pentru sine. Dar cine avea chef să se bată cu un Kzin? Şi, oricum, Kzinul ar fi fost un conducător mai bun.
Acum, aeroscuterele ajunseseră la o înălţime de aproape un kilometru. Cerul şi solul erau în cea mai mare parte întunecate, dar pe sol existau unele zone mai negre în comparaţie cu celelalte, dând senzaţia de hartă în relief, în vreme ce bolta era presărată cu stele şi dominată de imensa arcadă arcuită peste ea însăşi.
În mod ciudat, Louis se pomeni gândindu-se la Divina Comedie a lui Dante. Universul acestuia fusese un artefact complex, în care sufletele oamenilor şi ale îngerilor aveau rolul de rotiţe ale unui vast mecanism. Inelul era şi el un obiect artificial. Nu puteai uita acest lucru, nici măcar o clipă, din cauza toartei ce se înălţa deasupra tuturor, uriaşă, albastră, venind parcă de dincolo de infinit.
Nu era de mirare că Nessus nu fusese în stare să suporte acest lucru. Era prea fricos — şi prea realist. Poate că-i sesizase frumuseţea, poate că nu; cu siguranţă, însă, înţelesese că fuseseră abandonaţi pe o structură artificială, cu o suprafaţă mai mare decât toate lumile fostului imperiu al Păpuşarilor luate la un loc.
— Cred că pot distinge Zidurile de margine, anunţă Kzinul.
Louis îşi mută ochii de la cerul arcuit deasupra capului său. Privi către babord, apoi către tribord şi respiraţia i se opri.
Către babord (erau cu faţa în direcţia din care aterizase Mincinosul — deci la stânga însemna babord), culmea Zidului de margine era o linie colorată în albastru închis, abia vizibilă. Bărbatul nu reuşea să-i ghicească înălţimea. Baza acestuia nici măcar nu se zărea. Doar partea superioară era vizibilă, dar când îţi forţai ochii prea multă vreme, imaginea începea să-ţi joace feste, dispărând. Linia se afla cam prin zona unde ar fi trebuit să fie orizontul, aşa încât ea ar fi putut reprezenta in egală măsură atât o bază, cât şi un vârf.
Către tribord, celălalt Zid era identic. Aceeaşi înălţime, aceeaşi alură, aceeaşi tendinţă a marginii de a dispărea la o concentrare prea mare a privirii.
Aparent, Mincinosul se prăbuşise foarte aproape de linia mediană a Inelului. Zidurile de margine păreau a fi egal distanţate… ceea ce însemna că erau dispuse la o depărtare de aproape 800 de mii de kilometri.
— Ce părere ai, Interlocutorule? întrebă Louis dregându-şi vocea.
— Mie mi se pare că Zidul de la babord este o idee mai înalt.
— În ordine! răspunse bărbatul şi coti spre stânga. Celelalte scutere, încă branşate pe circuitul server, îl urmară. Louis îşi activă intercomunicaţia, pentru a-i arunca o privire lui Nessus. Păpuşarul îşi strângea şaua cu toate cele trei picioare, iar capetele-i erau vârâte între şa şi corp. Strania făptură zbura fără să vadă nimic.
Teela interveni.
— Interlocutorule, eşti sigur? interveni Teela.
— Bineînţeles, răspunsul Kzinul. Zidul de la babord este vizibil mai mare.
În sinea lui, Louis se amuza. Niciodată nu primise vreo instruire militară, dar ştia câte ceva despre lupta sub comandă. În timpul unei revoluţii pe Wunderland fusese surprins la sol şi se văzuse nevoit să lupte ca partizan timp de trei luni, înainte de a putea ajunge la o navă.
Ceea ce-l caracterizează pe un bun ofiţer, îşi reaminti el, este capacitatea sa de a lua hotărâri rapide. Iar dacă acestea se dovedeau a fi şi corecte, cu atât mai bine…