Zburau către babord, deasupra peisajului întunecat. Inelul reflecta o lumină cu mult mai puternică decât Luna Pământului (aceasta nu poate lumina suficient un peisaj, astfel încât să fie observat din aer). Pârtia de cratere pe care Mincinosul o săpase pe suprafaţa Inelului rămăsese în spatele lor, ca un fir argintiu, iar în cele din urmă dispăru în întuneric.
Aeroscuterele accelerau constant şi în linişte. La o fracţiune sub viteza sunetului, un sunet ascuţit penetră pliul fonic, atinse un maxim la viteza sonică şi dispăru brusc. Pliul fonic îşi găsi o nouă formă şi din nou se instaură tăcerea.
La scurt timp după ce scuterele atinseseră viteza de croazieră, Louis îşi permise să se relaxeze în fotoliul de pilotaj. După informaţiile lui, urma să petreacă în această poziţie mai mult de o lună şi, ca atare, ar fi fost posibil să se obişnuiască cu ea.
În consecinţă, deoarece în prezent era singurul care pilota formaţia şi nu avea voie să adoarmă, începu să-şi testeze scuterul. Celelalte dispozitive erau foarte simple, confortabile şi uşor de folosit, dar nedemne de el.
Încercă să-şi împingă mâna în pliul fonic. Acesta era un câmp de forţă prevăzut să ghideze curenţii de aer în jurul spaţiului ocupat de aeroscuter. Nu se intenţionase ca acesta să devină un soi de cuşcă de sticlă. Avu senzaţia că mâna lui era expusă unui vânt puternic, unui vânt rece care bătea din toate direcţiile. Se afla într-o bulă protejată de curenţii de aer.
Pliul fonic era totodată şi un mijloc de protecţie împotriva prostiei. Verifică acest lucru, extrăgând o bucată textilă de şters faţa dintr-un compartiment special şi scăpând-o intenţionat din mână. Cârpa căzu fluturând sub scuter şi rămase acolo, zbătându-se nebuneşte în curentul de aer. Louis era aproape convins că în cazul — puţin probabil — în care ar fi căzut din şa, ar fi fost cules de către pliul fonic, dându-i-se posibilitatea de a urca la loc pe aparat. Era posibil, fiind un lucru făcut de Păpuşari…
Tubul de alimentare cu apă îi oferi lichid distilat. Fanta de alimente îi dădu câteva tartine maronii-roşcate. De şase ori comandă câte una-muşca o dată şi arunca restul în colectorul de deşeuri. Fiecare tartină avea un gust diferit şi nici unul nu era neplăcut.
Cel puţin nu se va plictisi de mâncare. Oricum nu prea curând.
Dar dacă, spre ghinionul lor, nu aveau să găsească plante sau apă pentru a aproviziona colectorul, fanta de alimente avea să înceteze în cele din urmă să le mai livreze tartinele.
Comandă, deci, şi o a şaptea tartină şi o mâncă până la ultimele firimituri. Descurajat, se gândi la distanţa care-i separa de orice ajutor posibil. Pământul se afla la două sute de ani-lumină, flota Păpuşarilor, situată la doi ani-lumină, se îndepărta aproape cu viteza luminii, şi până şi hodorogitul Mincinos devenise invizibil încă de la începutul zborului. Acum dispăruse chiar şi canionul săpat de el. Oare ar fi fost greu să se rătăcească pentru totdeauna?
La naiba, era aproape imposibil! decise în cele din urmă Louis. În direcţia contrară sensului de rotaţie se afla cel mai înalt munte pe care-l văzuse vreodată un om. Chiar şi pe Lumea Inelară nu puteau exista prea mulţi asemenea supervulcani. Pentru a regăsi Mincinosul, ar fi fost de ajuns să se îndrepte spre munte şi apoi să caute în direcţia de rotaţie un defileu liniar lung de câteva mii de kilometri.
…Dar arcada Inelului strălucea deasupra capetelor lor — se aflau într-un loc imens, de trei milioane de ori mai mare decât suprafaţa terestră. Era suficient spaţiu ca să te rătăceşti uşor şi definitiv.
Nessus începuse să se dezdoaie. Mai întâi un cap, apoi celălalt ieşiră de sub toracele său. Păpuşarul apăsă pe câteva comutatoare, apoi vorbi:
— Louis, putem avea o mică discuţie în particular?
Imaginile transparente ale Teelei şi Kzinului păreau că dormitează. Louis le izolă de circuitele intercomunicaţiei, apoi îi răspunse:
— Spune!
— Ce s-a întâmplat?
— N-ai auzit?
— Urechile mele se află în capete. Auzul mi-a fost blocat.
— Cum te simţi acum?
— Poate că mă voi reîntoarce în stare catatonică. Mă simt pierdut, Louis.
— Şi eu. Oricum, în ultimele ore am parcurs 3500 km. Am fi făcut mai mult cu nişte cabine de transfer sau măcar cu nişte discuri de păşit.
— Inginerii noştri n-au putut instala discurile de păşit.
Capetele Păpuşarului se întoarseră unul către altul, privindu-se ochi în ochi. După o clipă, îşi reluară poziţia de dinainte, dar Louis îşi aminti că mai văzuse un gest asemănător. Acum realiză că putea fi vorba de ceva similar unui râs de Păpuşar. Oare un Păpuşar nebun îşi putea dezvolta un simţ al umorului?
Continuă să-l informeze:
— Ne deplasăm către babord. Kzinul a decis că zidul dinspre această parte este mai apropiat. Cred că dacă dădeam cu banul ajungeam la o concluzie mai bună, dar el este şeful. A preluat comanda în momentul în care ai intrat în catatonie.
— Este regretabil. Scuterul Interlocutorului este în afara razei de acţiune a taspului meu. Trebuie…
— Aşteaptă o clipă. De ce nu-l laşi la comandă?
— Dar… dar…
— Gândeşte-te puţin! îl zori Louis. Oricând îi vei putea anula hotărârile cu ajutorul taspului. Dacă nu-i dai comanda acum, o va prelua oricum de fiecare dată când te vei relaxa. Avem nevoie de un conducător necontestat.
— Presupun că acest lucru nu va avea consecinţe negative, fluieră Păpuşarul. În orice caz, dacă mi-aş asuma eu conducerea, faptul respectiv nu ne-ar spori semnificativ şansele.
— Aşa te vreau! Cheamă-l pe Kzin şi spune-i că acum el este Cel-Prea-Ascuns.
Louis îşi reglă intercomunicaţia pe canalul Interlocutorului, pentru a auzi schimbul de replici. Dacă se aştepta la efecte dramatice, fu dezamăgit. Kzinul şi Păpuşarul schimbară câteva fraze şuierate în Graiul Hero, apoi felina întrerupse legătura.
— Trebuie să-mi cer scuze! spuse Nessus. Prostia mea ne-a adus numai dezastre…
— Nu-ţi face probleme din cauza asta! îl consolă Louis. Pur şi simplu, te afli în faza depresivă a ciclului tău biologic.
— Sunt o fiinţă inteligentă şi pot înfrunta realitatea. M-am înşelat teribil în privinţa Teelei Brown.
— Este adevărat, dar nu-i greşeala ta.
— Ba este a mea, Louis Wu! Ar fi trebuit să-mi dau seama de ce nu pot găsi alţi candidaţi în afara Teelei.
— De ce?
— Ceilalţi erau prea norocoşi.
Louis fluieră discordant printre dinţi. Păpuşarul inventase o teorie nou-nouţă.
— Erau prea norocoşi pentru a se implica într-un proiect atât de periculos ca al nostru, continuă Nessus. Loteriile Drepturilor de Naştere au produs, în mod evident, indivizi cu grad ridicat de şansă, moştenită ereditar. Cu singura observaţie că această şansă nu-mi era disponibilă. Când am încercat să-i contactez pe descendenţii Loteriilor, am dat doar de Teela Brown.
— Ascultă…
— N-am fost în stare să iau legătura şi cu alţii pentru că aceştia din urmă erau prea norocoşi. Am reuşit să dau peste Teela Brown şi s-o implic în această expediţie nefericită, pur şi simplu pentru că ea n-a moştenit genele respective. Louis, îmi cer scuze!
— Mai bine ai dormi un pic.
— Trebuie să-mi cer scuze si fată de Teela.
— Nu. Asta e greşeala mea! Aş fi putut s-o opresc.
— Serios?
— Nu ştiu. Sincer, nu ştiu. Relaxează-te!
— Nu pot.
— Atunci pilotează tu şi mă culc eu.
Înainte de a se cufunda în somn, bărbatul mai apucă să observe cât de lin se ridica aeroscuterul. Păpuşarul era un pilot excelent.