Louis se trezi odată cu prima rază de lumină.
Nu era obişnuit să doarmă în gravitaţie. Niciodată nu-şi mai petrecuse o noapte în această poziţie. Când căscă şi încercă să se întindă, muşchii îi trosniră, zvâcnind din cauza crampelor. Morocănos, se frecă la ochi şi privi în jurul său.
Umbrele erau caraghioase. Louis se uită în sus şi observă o mică felie din soarele de la zenit. „Sunt un tâmpit”, îşi spuse şi aşteptă ca lacrimile să i se oprească. Reflexele îi erau mai rapide decât creierul. În stânga sa, era un întuneric deplin, adâncindu-se odată cu distanţa. Orizontul lipsă constituia o bornă a nopţii şi haosului, sub un cer albăstrui, pe care contururile arcadei Inelului începeau să pălească.
Către dreapta, în sensul de rotaţie, era plină zi.
Zorile erau diferite pe Inel.
Deşertul tocmai se sfârşea. Marginea sa ondulată, clară şi netedă se curba spre dreapta şi spre stânga. În spatele scuterelor rămânea întinderea alb-gălbuie, strălucitoare şi goală. Imensul munte continua să blocheze o impresionantă bucată de cer. În faţă, râuri şi lacuri, separate de zone verzi şi maronii, se observau într-o perspectivă înceţoşată.
Scuterele îşi menţinuseră poziţiile, destul de depărtate unele de altele, într-o configuraţie romboidală. De la acea distanţă, păreau mai degrabă nişte gâze argintii. Louis se afla în frunte. Memoria îi spunea că Interlocutorul se găsea pe direcţia de rotaţie, Nessus pe direcţia contrară, iar Teela închidea formaţia.
În direcţia muntelui plutea un nor de praf, asemănător celui ridicat în deşert de un jeep uriaş. Pesemne că era imens, dar de la o asemenea depărtare părea doar o scamă…
— Te-ai trezit, Louis?
— M'neaţa, Nessus. Ai pilotat tot timpul?
— Cu câteva ore în urmă, i-am încredinţat comanda Kzinului. O să constaţi că am parcurs aproape 12 mii de km.
— Mda.
Dar asta reprezenta doar o mică fracţiune din distanţa pe care o aveau de acoperit. O viaţă întreagă petrecută în călătorii efectuate cu ajutorul cabinelor de transfer îi alterase capacitatea de percepere a distanţelor.
— Priveşte în spatele nostru, zise Louis. Vezi norul ăla de praf? Ai idee ce ar putea fi?
— Desigur. Trebuie să fie roca vaporizată de aterizarea noastră, care s-a condensat în atmosferă. Un asemenea volum imens n-a avut timp să se depună.
— Eu mă gândeam la furtuni de nisip… La naiba, ia uită-te ce repede alunecăm!
Dâra de praf avea cel puţin câteva mii de kilometri lungime, asta dacă se afla la aceeaşi depărtare ca şi nava.
Cerul şi solul păreau două farfurii plate, infinite, presate una peste alta, iar membrii echipajului nişte microbi care se târau între ele.
— Presiunea aerului a crescut. Louis se întoarse spre Păpuşar.
— Ce-ai spus?
— Uită-te la indicatorul de presiune. Locul aterizării Mincinosului era mai ridicat cu cel puţin trei kilometri.
Louis îşi comandă o tartă nutritivă pentru micul dejun.
— E aşa de importantă presiunea aerului?
— Întrucât ne aflăm într-un mediu necunoscut, trebuie să observăm toate aspectele. Nu putem şti ce detaliu ar putea fi crucial. De exemplu, muntele pe care l-am ales ca reper se înalţă încă în spatele nostru. Trebuie să fie chiar mai mare decât am presupus. În plus, ce este punctul acela argintiu-strălucitor din faţă?
— Unde?
— Aproximativ pe ipotetica linie a orizontului, Louis. Drept înainte. Era ca şi când ai fi căutat un detaliu pe o hartă văzută pe muchie.
În cele din urmă, Louis îl găsi — o licărire strălucitoare, un pic prea mare pentru a fi doar un simplu punct.
— Lumină solară reflectată. Care o fi cauza? Un oraş de sticlă?
— Improbabil. Louis râse.
— Eşti prea politicos. Totuşi, este la fel de mare ca şi un oraş. Sau ca un câmp de oglinzi. Poate este un telescop uriaş, vreau să spun oglinda sa.
— În cazul ăsta, probabil că este abandonat.
— De ce?
— Ştim că civilizaţia de aici s-a întors la sălbăticie. Ar fi permis, altfel, unei regiuni atât de mari să se transforme în deşert?
Cândva, Louis acceptase şi el acest argument. Acum, însă…
— Poate că simplifici prea mult. Inelul este mai mare decât am crezut iniţial. Cred că este suficient loc şi pentru sălbăticie, şi pentru civilizaţie, şi pentru orice treaptă intermediară între ele.
— Civilizaţia tinde să se extindă, Louis.
— În privinţa asta, ai dreptate…
Oricum, urmau să se lămurească ce era cu punctul strălucitor, pentru că se afla chiar în drumul lor. În orice caz, nu era o cofetieră.
Louis tocmai înghiţea ultima îmbucătură a tartinei, când observă două lumini verzi pâlpâind pe pupitrul sau. La început, ele îl nedumeriră, dar curând îşi aminti că în noaptea precedentă deconectase legătura cu Teela şi cu Interlocutorul. Repuse în funcţiune intercomunicaţia.
— Bună dimineaţa, i se adresă Kzinul. Ai văzut răsăritul, Louis? Extraordinar de stimulant din punct de vedere estetic.
— L-am văzut. M'neaţa, Teela! Teela nu-i răspunse.
Louis o studie mai atent. Fata părea fascinată, subjugată, ca şi cum ar fi atins Nirvana.
— Nessus, ai folosit taspul asupra femeii mele?
— Nu! De ce aş fi făcut-o?
— De când e în starea asta?
— Ce fel de stare? întrebă Kzinul. N-a prea vorbit în ultima vreme, dacă la asta te referi.
— Pe naiba, mă refer la expresia ei!
Chipul Teelei, aşa cum apărea pe pupitru, privea infinitul direct prin Louis. Tânăra era tăcută, dar fericită.
— Pare relaxată, fără să aibă vreun disconfort aparent, spuse Kzinul. Cele mai subtile nuanţe ale expresiei umane…
— Las-o baltă! Du-ne jos! A intrat în transă Plateau…
— Nu înţeleg.
— Du-ne jos!
Coborau de la o înălţime de peste un kilometru şi jumătate. Înainte ca Interlocutorul să activeze din nou propulsia, Louis încercă pentru scurt timp senzaţia de cădere liberă. Studie imaginea Teelei, dar nu observă nici o schimbare pe figura ei. Era calmă şi absentă, având colţurile gurii uşor ridicate.
Era furios. Cunoştea câte ceva despre hipnoză, frânturi de informaţie pe care un om le poate aduna în două sute de ani. Dacă şi-ar fi putut aminti…
Petele verzi şi maronii se transformau în câmpii, păduri, la care se adăuga firul argintiu al unui râu. Sub ei se zărea un peisaj sălbatic, luxuriant, tipul de peisaj pe care oricine s-ar fi aşteptat să-l întâlnească pe o planetă-colonie.
— Încearcă să ne aşezi într-o vale, fi spuse Louis Kzinului. Aş vrea s-o scot de sub influenţa orizontului.
— În ordine! V-aş sugera ţie şi lui Nessus să deconectaţi circuitele de pilotaj automat şi să mă urmaţi folosind comanda normală. Eu o voi pilota doar pe Teela.
Rombul de scutere se sparse şi formaţia se rearanjă. Kzinul se mutase spre babord, pe direcţia de rotaţie, îndreptându-se spre râul pe care-l zăriseră mai devreme. Ceilalţi îl urmau. După ce traversă râul, Kzinul viră pentru a-i urma cursul. Aproape că se târau pe deasupra copacilor.
— Vegetaţia pare foarte asemănătoare celei de pe Pământ, remarcă Louis, iar ceilalţi dădură din cap, în semn de aprobare.
Depăşiră uri cot al râului.
Băştinaşii se aflau pe o porţiune mai lată a albiei şi întindeau un năvod. În momentul în care linia de scutere intră în raza lor vizuală, îşi ridicară privirile pentru un moment ce părea să nu se mai sfârşească, abandonându-şi năvodul şi rămânând cu gurile căscate.