Louis, Kzinul şi Nessus reacţionară imediat şi sincron, ridicându-se brusc. Băştinaşii se micşorară, până ce deveniră nişte puncte, râul — un firicel argintiu, iar pădurea luxuriantă se transformă într-un amestec de pete verzi şi maronii.
— Activaţi pilotul automat, ordonă Kzinul pe un inconfundabil ton de comandă. O să aterizăm în altă parte.
Pesemne că învăţase undeva tonul ăsta de comandă, cu utilizare strictă în relaţiile cu oamenii. Îndatoririle unui ambasador, gândi Louis, erau cu adevărat extrem de variate.
În aparenţă, Teela nu sesizase nimic.
— Ei bine? li se adresă bărbatul celorlalţi.
— Erau oameni, răspunse Nessus.
— Oare? Am crezut că am halucinaţii. Cum este posibil să fi ajuns oamenii aici?
Nimeni nu se învrednici să-i răspundă.
CAPITOLUL 12
Pumnul-lui-Dumnezeu
Aterizară pe un petec de vegetaţie sălbatică înconjurat de dealuri joase. Acestea, ascunzând orizontul fals şi strălucirea arcadei, diminuată de lumina zilei, creau impresia că se găseau pe oricare dintre lumile locuite de oameni. Iarba nu era chiar iarbă, dar era verde şi acoperea zonele care în mod normal ar fi fost acoperite de iarbă. În jurul lor, vedeau sol şi roci şi tufişuri cu frunziş verde, aproape normal de încâlcite.
Vegetaţia, aşa cum remarcase Louis, era straniu de asemănătoare celei de pe Pământ. Existau tufişuri acolo unde te-ai fi aşteptat să vezi tufişuri; zone dezgolite acolo unde te-ai fi aşteptat să vezi locuri dezgolite. Potrivit instrumentelor de pe scutere, plantele erau asemănătoare celor de pe Pământ până la nivel molecular. Şi, la fel cum Louis şi Kzinul erau înrudiţi prin cine ştie ce protovirus, tot aşa şi copacii aceştia puteau să reclame calitatea de fraţi.
Exista o plantă care ar fi putut fi folosită foarte bine drept gard. Semăna cu lemnul, dar creştea la un unghi de 45 de grade, dând naştere unei coroane de frunze, apoi cobora sub acelaşi unghi pentru a da naştere rădăcinilor, se înălţa din nou la 45 de grade… Louis mai văzuse ceva asemănător pe Gummidgy, dar acest zigzag era verde lucitor şi avea trunchiuri maronii, culorile vegetaţiei Pământului. Louis o denumise rădăcina cot.
Nessus colecta plante şi insecte pentru a ie testa în micul laborator compact al scuterului său. Era îmbrăcat cu costumul său presurizat, un balon transparent cu trei cizme şi două mănuşi. Nimic de pe Inel nu-l putea ataca fără a străpunge această barieră; nici o insectă, nici o granulă de polen, ciupercă, spor, nici măcar molecule virale.
Teela Brown zăcea în aeroscuterul ei, cu mâinile — mai degrabă mari decât delicate — odihnindu-se pe comenzi şi având colţurile gurii uşor ridicate. Era aplecată, ca şi cum ar fi vrut să se opună acceleraţiei scuterului, dar părea relaxată, dând la iveală curbe ale corpului de parcă ar fi pozat. Ochii ei verzi priveau prin Louis Wu şi prin bariera de dealuri joase, spre infinitatea abstractă a orizontului Lumii Inelare.
— Nu înţeleg, ce se întâmplă, de fapt, cu ea? se miră Kzinul. Nu doarme şi totuşi este ciudat de absentă.
— Hipnoza autostrăzii, îi răspunse Louis Wu. Îşi va reveni singură.
— Deci nu este în pericol?
— Acum, nu. Mi-a fost însă teamă că ar putea cădea de pe scuter sau că ar manevra aiurea comenzile. Pe sol este în siguranţă.
— Dar de ce ne dă atât de puţină atenţie? Louis încercă să-i explice.
Pe centura de asteroizi a Sistemului Solar oamenii îşi petrec jumătate din viaţă pilotându-şi navele cu un singur pasager printre bucăţile de stâncă. Poziţia şi-o calculează în funcţie de stele şi adeseori minerii de pe Centură privesc cerul ore în şir: arcadele strălucitoare şi rapide ale navetelor cu propulsie atomică; licăririle asteroizilor apropiaţi, alunecând încet, şi punctele fixe ale stelelor şi galaxiilor.
Omul îşi putea pierde uşor minţile printre aceste lumini. Mult mai târziu, îşi dădea seama că propriul corp hotărâse pentru el, ghidându-i nava în timp ce mintea sa călătorise pe tărâmuri pe care nu şi le putea aminti. Această stare a primit denumirea de privire îndepărtată; în general, era foarte periculoasă, pentru că spiritul nu revenea întotdeauna la trupul său.
Pe marele podiş de pe Muntele Lookitthat, un om poate sta la marginea vidului privind în infinit. Muntele are doar 65 km înălţime, dar ochiul, parcurgând panta tulbure, găseşte infinitul în pâcla care-i ascunde poalele.
Vidul este alb, fără semne distinctive şi uniform. Se întinde, fără a suporta vreo modificare, de la panta ceţoasă a muntelui până la orizontul lumii. Golul poate acapara mintea unui om în asemenea măsură încât acesta să rămână îngheţat şi zdrobit la marginea eternităţii până când apare cineva care să-l smulgă din acea stare, căreia i se spune transă Plateau. Acum era vorba de orizontul Lumii Inelare.
— Dar totul nu este decât autohipnoză, concluzionă Louis. Teela continua să privească fără să clipească.
— Probabil că aş putea s-o scot din starea asta, dar ce rost are să risc? Mai bine s-o lăsăm să doarmă.
— Nu înţeleg hipnoza, zise Interlocutorul. Am auzit de ea, dar n-o pot înţelege.
— Nu mă surprinde. Kzinii n-ar fi medii bune. Nici Păpuşarii, că tot veni vorba.
Nessus abandonase adunatul eşantioanelor de viaţă străină şi li se alăturase.
— Putem însă studia ceea ce nu înţelegem, interveni el. Ştim că în interiorul omului există ceva care se împotriveşte luării unor decizii. O parte din el tânjeşte ca altcineva să-i spună ce să facă. Un mediu hipnotic bun este o persoană încrezătoare, având o mare capacitate de concentrare, iar actul prin care acesta se predă în mâinile hipnotizatorului este începutul procesului de hipnoză.
— Dar ce este hipnoza?
— O stare indusă de monomanie.
— Şi de ce ar dori cineva să devină monomaniac? Se părea că Nessus n-avea nici un răspuns.
— Deoarece are încredere în hipnotizator, răspunse Louis în locul Păpuşarului.
Kzinul îşi clătină capul imens şi-i întoarse spatele.
— O asemenea încredere în altă persoană este nesănătoasă, zise Nessus. Îţi mărturisesc, nici eu nu înţeleg hipnoza. Dar tu, Louis?
— Nu în totalitate.
— Asta mă linişteşte, răspunse Păpuşarul privindu-se o clipă ochi în ochi (o pereche de pitoni inspectându-se unul pe celălalt). N-aş putea avea încredere în cineva care înţelege aberaţiile.
— Ce ai aflat despre plantele Lumii Inelare?
— Seamănă foarte mult cu cele de pe Pământ, după cum ţi-am spus. Totuşi, unele forme par mai specializate decât te-ai putea aştepta.
— Vrei să spui mai evoluate?
— Poate. Sau, mai degrabă, este posibil ca o formă specializată să aibă mai mult spaţiu de dezvoltare, chiar în interiorul mediului ei limitat, aici, pe Inel. Important este că plantele şi insectele sunt suficient de asemănătoare pentru a ne teme de ele.
— Şi viceversa?
— Oh, da. Câteva forme sunt comestibile pentru mine, câteva ar fi potrivite pentru stomacul tău. Va trebui să le testezi separat, întâi împotriva toxinelor, apoi în ceea ce priveşte gustul. Oricum, nu există plantă pe care bucătăria aeroscuterului să n-o poată folosi în siguranţă.
— Aşadar, nu vom muri de foame…
— Este singurul avantaj, numai că el nu poate compensa pericolele. Ah, dacă Inginerii noştri s-ar fi gândit să monteze o momeală stelară la bordul Mincinosului, această întreagă epopee ar fi fost inutilă!