— O momeală stelară?
— Un echipament simplu, inventat cu mii de ani în urmă, ce determină soarele local să emită semnale electromagnetice care atrag colectoarele de fotoni. Având un asemenea echipament, am fi putut atrage un colector către această stea, anunţând apoi problemele noastre oricărei nave a Outsiderilor care i-ar fi urmat.
— Dar colectoarele se deplasează cu o viteză mult inferioară celei a luminii. Treaba asta ar fi durat ani întregi!
— În schimb, oricât de mult am fi aşteptat, n-am fi fost nevoiţi să părăsim siguranţa navei!
— Şi pretinzi că asta s-ar fi numit viaţă! pufni Louis, privindu-l pe Kzin.
Acesta, tolănit pe jos, la o oarecare distanţă, îl privea la rândul său, rânjind ca motanul din Alice în Ţara Minunilor. Un moment destul de lung se priviră în ochi, apoi felina se ridică alene, făcu un salt şi se afundă printre tufişuri.
Louis îşi întoarse privirile. Avea senzaţia că se întâmplase ceva important. Dar ce anume, nu-şi dădea seama.
Încălecată pe şaua scuterului ei, Teela părea că apasă pe acceleraţie… ca şi când încă ar fi zburat. Louis rememoră cele câteva ocazii în care fusese hipnotizat de un terapeut. De fiecare dată se simţise ca la teatru. Izolat într-o dulce absenţă a responsabilităţii, ştiuse în permanenţă că de fapt participa la un fel de joc pe care-l juca cu terapeutul. Ar fi putut să se elibereze în orice moment. Dar, din motive nelămurite, nu încercase acest lucru niciodată.
Dintr-o dată, privirea Teelei deveni clară. Tânăra îşi scutură capul, se întoarse şi-i observă.
— Louis! Cum am ajuns aici?
— Ca de obicei.
— Ajută-mă să cobor!
Întinse braţele spre el, aidoma unui copil urcat pe un zid. Bărbatul o apucă de talie şi o săltă de pe scuter. Atingerea ei îi provocă un fior pe şira spinării şi o senzaţie de căldură în plexul solar. Îşi lăsă mâinile acolo unde se aflau.
— Ultimul lucru de care-mi amintesc este că ne aflam la o înălţime de peste un kilometru, murmură fata.
— De acum încolo, să-ţi fereşti privirea de orizont.
— Ce-am făcut, am adormit la volan? — râse şi-şi scutură capul astfel încât părul îi deveni un nor mare şi negru — … şi voi v-aţi alarmat cu toţii! Îmi pare rău! Unde-i Interlocutorul?
— Vânează un iepure, răspunse Louis. Hei, de ce să nu ne dezmorţim şi noi un pic, dacă avem ocazia?
— Ce-ai zice de o mică plimbare prin pădure?
— O idee excelentă!
Bărbatul surprinse privirea fetei şi văzu că fiecare ghicise gândurile celuilalt. Cotrobăi în compartimentul de bagaje al scuterului şi scoase o pătură.
— Gata!
— Mă uluiţi! zise Nessus. Nici o altă specie raţională nu copulează atât de des ca voi. Duceţi-vă! Aveţi grijă unde vă aşezaţi. Amintiţi-vă că pot exista şi forme de viaţă nefamiliare…
— Ştiai că, odinioară, gol era identic cu neprotejat? spuse Louis.
Avea impresia că, odată cu hainele, renunţa şi la siguranţă. Lumea Inelară dispunea de o biosferă funcţională, matură, plină de gângănii şi bacterii sau alte chestii cu dinţi, create anume pentru a consuma o hrană protoplasmatică.
— Nu, îi răspunse Teela.
Fata se aşezase goală pe pătură şi-şi întindea braţele către soarele de amiază.
— …E aşa de bine! Ştii că niciodată nu te-am văzut dezbrăcat la lumina zilei?
— Şi eu la fel. Aş putea adăuga că arăţi nedrept de bine în postura asta. Hai să-ţi arăt ceva…
Îşi înălţă o mână către pieptul său lipsit de păr.
— …La naiba…
— Nu văd nimic.
— A dispărut. Ăsta-i necazul cu acceleratoarele metabolice. Nu lasă urme. Cicatricele dispar, şi după o vreme…
Bărbatul trasă o linie de-a curmezişul pieptului, dar sub degetul său nu rămase nimic.
— Un atingător de pe Gummidgy a smuls o fâşie din mine, de la umăr până la buric, lată de vreo zece centimetri şi adâncă de vreo doi. Mişcarea următoare m-ar fi despicat în două. Din fericire, s-a hotărât să înghită mai întâi prima îmbucătură. Trebuie să fi fost ceva teribil de otrăvitor, pentru că s-a făcut ghem, cuprins de spasme, şi a murit. Acum n-a mai rămas nimic, nici măcar o urmă.
— Bietul Louis! Dar nici eu n-am urme.
— Pentru că eşti o anomalie statistică, la care se adaugă şi faptul că ai numai douăzeci de ani.
— Oh!
— Mmm… Eşti netedă!
— Mai ai şi alte urme?
— O dată am făcut o manevră greşită cu un fascicul pentru minerit… Îi ghidă mâna spre zona respectivă…
Apoi, Louis se răsuci pe spate şi Teela îl încălecă. Se priviră unul pe altul preţ de o clipă nesfârşită, strălucitoare, de nesuportat, înainte de a începe să se mişte.
Privită prin incandescenţa unui orgasm pe cale de a se instala, o femeie pare să câştige aureola unui înger…
Ceva de mărimea unui iepure ieşi dintre copaci, trecu peste pieptul lui Louis şi dispăru în desiş. O clipă mai târziu, Kzinul intră şi el în câmpul vizual.
— Scuzaţi-mă! strigă felina şi fugi, adulmecând urma proaspătă.
Când se reîntoarseră la scutere, observară că blana din jurul gurii Kzinului era roşie.
— Pentru prima dată în viaţa mea, anunţă el cu extremă satisfacţie, am vânat pentru a-mi asigura hrana, fără a folosi alte arme decât colţii şi ghearele.
Urmă însă sfatul lui Nessus şi înghiţi o pilulă antialergică cu spectru larg.
— E timpul să discutăm despre băştinaşi, anunţă Nessus. Teela fu uimită.
— Băştinaşi?
Louis îi explică situaţia în câteva cuvinte:
— Dar de ce am fugit? se miră fata. Cum puteau să ne facă vreun rău? Chiar erau oameni?
— Nu-mi dau seama cum s-ar fi comportat. Oricum, dacă erau oameni, nu-mi explic cum au ajuns atât de departe de spaţiul uman…
— Nu poate exista nici cea mai mică îndoială, interveni Kzinul. Încrede-te în simţurile tale, Louis. S-ar putea să găsim rasa lor diferită de a ta sau de a Teelei. Dar sunt oameni.
— Ce te face să fii atât de sigur?
— l-am mirosit, Louis. Mirosul a ajuns până la mine în momentul în care am deconectat pliurile fonice. În depărtare, risipiţi în grupuri, un număr mare de indivizi umani. Încrede-te în nasul meu, Louis!
Pământeanul acceptă argumentul. Nasul unui Kzinti era nasul unei adevărate fiare carnivore.
— Evoluţie paralelă? sugeră el.
— Prostii! răspunse Nessus.
— Ai dreptate!
Forma umană era potrivită pentru un creator de unelte, dar nu mai mult decât alte configuraţii posibile. Raţiunea putea lua naştere în tot felul de corpuri.
— Ne pierdem vremea, spuse Interlocutorul. În momentul de faţă, important nu este cum au ajuns oamenii aici, ci cum vom stabili contactul cu ei. Pentru noi fiecare contact va fi primul.
Avea dreptate, îşi dădu seama Louis. Scuterele se mişcau mai rapid decât oricare din sistemele de transmitere a informaţiilor pe care băştinaşii păreau a le avea. Dar dacă ar fi dispus de modalităţi de semnalizare…
— Trebuie să aflăm câteva date despre comportarea oamenilor în stare de sălbăticie, continuă Kzinul. Louis? Teela?
— Ştiu puţină antropologie, răspunse bărbatul.
— Atunci, când vom efectua contactul, tu vei vorbi în numele nostru. Să sperăm că pilotul automat al navei va face o traducere adecvată. Vom lua legătura cu primii oameni pe care-i vom întâlni.
De îndată ce se ridicară în aer, pădurea făcu loc unei table de şah de câmpuri cultivate. Câteva secunde mai târziu, Teela zări oraşul.