Cel care luă cuvântul era cel mai slab. Pe antebraţul său era tatuată o pasăre albastră.
Louis îi răspunse.
Cel tatuat ţinu o scurtă cuvântare. Era o şansă nesperată, căci pilotul automat avea nevoie de multe date şi timp până să poată începe traducerea.
Louis îi răspunse din nou.
Tatuatul continuă. Ceilalţi patru însoţitori ai săi îşi păstrară atitudinea liniştită şi demnă. Oricât părea de incredibil, în acelaşi fel proceda şi restul mulţimii.
Brusc, discurile începură să debiteze cuvinte şi fraze…
Mai târziu, pământeanul avea să se gândească la faptul că liniştea ar fi trebuit să-l avertizeze. Fusese înşelat de poziţia lor. Mulţimea era aşezată într-un mare arc de cerc, cei patru se aflau în centru, aşezaţi în linie, iar cel tatuat pe braţ vorbea, vorbea…
— Noi îi spunem muntelui Pumnul-lui-Dumnezeu, spuse acesta arătând spre tribord. De ce? De ce nu, Inginerule, dacă-ţi face plăcere?
Probabil că se referea la muntele uriaş, cel pe care-l lăsaseră în urmă şi care acum era ascuns în totalitate de distanţă şi de ceaţă.
Louis asculta şi încerca să reţină toate amănuntele. Treptat, în mintea lui se închega o imagine, aceea a unei mici aşezări agricole întemeiate pe ruinele a ceea ce fusese odată un oraş grandios…
— … Într-adevăr, Zignamuclickclik nu mai este atât de măreţ pe cât a fost, dar, cu toate acestea, adăposturile sale sunt superioare celor pe care ni le-am fi putut înjgheba singuri. Chiar şi acolo unde un acoperiş este deschis către cer, etajele de jos rămân uscate când plouă. Clădirile păstrează cu uşurinţă căldura. Pe vreme de război sunt uşor de apărat şi greu de incendiat. Iată de ce, Inginerule, dimineaţa mergem să ne lucrăm câmpurile şi noaptea ne reîntoarcem la aşezările noastre, la marginea oraşului. De ce ne-am chinui să ne facem alte case, când cele vechi ne mai pot fi de folos?
Doi străini înspăimântători, având alături doi aproape-oameni, dar fără bărbi şi neobişnuit de înalţi, călărind cele patru păsări metalice lipsite de aripi, scoţând pe gură vorbe fără sens în contrast cu sunetele coerente ce răsunau din discurile de metal… Nu ar fi fost de mirare ca băştinaşii să-i fi luat drept constructorii Lumii Inelare. Louis nu spuse nimic care să le contrazică această părere. Dacă ar fi vrut să le dea o explicaţie în privinţa originii lor, ar fi trebuit să piardă zile în şir; în plus, ei se aflau acolo pentru a se informa, nu pentru a-i învăţa pe alţii.
— …Acest turn, Inginerule, este sediul guvernului nostru. Aici domnim peste mai mult de o mie de oameni. Am fi putut noi înălţa un palat mai potrivit decât acesta? Am blocat etajele superioare, astfel încât cele pe care le folosim să reţină mai bine căldura. Odată l-am apărat aruncând cu deşeuri de la etajele superioare. Îmi amintesc că atunci cea mai mare problemă a noastră a fost frica de înălţimi…
Cu toate acestea, tânjim după zilele de odinioară, când oraşul nostru avea o mie de mii de locuitori, iar clădirile pluteau în aer. Sperăm din inimă că veţi face în aşa fel încât să ne redaţi acele zile. Se zice că în acele zile minunate, însăşi această lume ar fi fost creată. Poate veţi avea bunăvoinţa să ne spuneţi dacă aşa este.
— Este adevărat, încuviinţă Louis.
— Şi se vor mai întoarce acele zile?
Louis se strădui să dea un răspuns cât mai evaziv. Simţi sau ghici dezamăgirea celuilalt.
Citirea feţei părosului nu era o treabă lesne de făcut. Gestica reprezintă un soi de cod universal, deşi gesturile interlocutorului său nu aparţineau vreunei culturi terestre. Părul platinat şi buclat cu grijă îi ascundea întreaga faţă, cu excepţia ochilor de un maroniu spălăcit-singurii care mai păstrau un dram de expresivitate.
Vocea individului suna aproape ca o incantaţie, ca o recitare. Pilotul automat traducea cuvintele lui Louis într-o litanie similară şi transpunea cuvintele celuilalt într-un limbaj conversaţional. Bărbatul putea auzi celelalte discuri translatoare şuierând delicat în limbajul Păpuşarilor sau articulând gutural în Graiul Hero.
Louis începu să pună şi el întrebări…
— Nu, Inginerule, nu suntem un popor setos de sânge. Ne războim rar. Testele? Te împiedici de ele ori de câte ori intri în Zignamuclickclik. Se zice că zac acolo încă de la prăbuşirea oraşului. Noi le folosim pentru aspectul lor decorativ şi pentru rolul lor simbolic.
Vorbitorul îşi ridică solemn mâna, ţinând dosul palmei întors către Louis, şi-i arată tatuajul.
Toţi cei prezenţi scoaseră un singur strigăt:
— …!
Cuvântul nu putu fi tradus. Era prima dată când altcineva, în afară de vorbitor, mai scosese un cuvânt.
Louis simţi că ratase ceva esenţial. Din păcate, nu avea timp să-şi bată capul cu asta.
— Arată-ne o minune! zise vorbitorul. Nu punem la îndoială puterea voastră, dar s-ar putea să nu mai treceţi altă dată prin aceste locuri. Am avea astfel ceva de povestit copiilor noştri.
Louis cântări alternativele. Zburaseră deja aidoma păsărilor, deci aşa ceva nu i-ar mai fi impresionat a doua oară. Să le fi oferit oare mana din fantele bucătăriilor automate? Dar chiar şi pe Pământ, oamenii priveau diferit aceeaşi mâncare. Diferenţa dintre hrană şi gunoi era de cele mai multe ori doar de natură culturală. Unii mâncau lăcuste cu miere, alţii şerpi fierţi; brânza agreată de unii era pentru alţii lapte stricat. Mai bine să nu rişte. Dar laserul?
În vreme ce Louis începu să cotrobăie în compartimentul de bagaje al scuterului său, umbra unui pătrat începu să înghită discul soarelui. Întunericul avea să-i facă demonstraţia şi mai impresionantă.
Reglând echipamentul pentru deschidere maximă şi putere minimă, întoarse fasciculul întâi către vorbitor, apoi către cei patru colegi ai săi şi, în cele din urmă, către siluetele din mulţime. Dacă demonstraţia îi impresionase, ascunseră foarte bine acest lucru. Disimulându-şi dezamăgirea, Louis ochi către acoperiş şi micşoră fasciculul.
Figurina ţintită se desprinse şi căzu. Semăna cu un cap suprarealist, stilizat, de balaur. Bărbatul mişcă un pic degetul şi capul de balaur deveni alb-gălbui. Mişcă încă puţin indexul şi fasciculul se subţie până la dimensiunea unui fir de lumină verde. În capul de balaur apăru o gaură fierbinte.
Louis aşteptă aplauzele.
— Luptaţi cu lumină! zise individul cu braţul tatuat. Cu siguranţă, ştiţi că aşa ceva este interzis!
— …! strigă mulţimea, după care se aşternu o linişte mormântală.
— Nu ştiam asta, îi răspunse Louis. Ne cerem scuze!
— Nu ştiaţi? Cum este posibil? Nu voi aţi ridicat Arcada, ca semn al Înţelegerii cu Omul?
— Care arcadă?
Faţa celuilalt era ascunsă, dar uluiala sa, evidentă.
— Arcada de deasupra Lumii, o, Constructorule! Abia atunci Louis înţelese şi izbucni în hohote de râs. Făptura păroasă îl pocni cu stângăcie în nas.
Lovitura fusese uşoară (deoarece individul era pirpiriu şi avea braţe fragile), dar dureroasă.
Louis nu era obişnuit cu durerea. Majoritatea oamenilor din vremea sa nu simţeau pe parcursul vieţii lor vreo durere mai puternică decât cea pricinuită de un deget zdrelit. Anestezicele erau mult prea răspândite, asistenţa medicală extraordinar de accesibilă. În cazul unui schior, de pildă, durerea piciorului rupt dura de obicei câteva secunde, nu minute, iar amintirile erau deseori suprimate ca traume intolerabile. Cunoaşterea unor arte marţiale precum karate, judo, jiujitsu sau box fusese declarată ilegală cu mult înainte de naşterea sa. Louis Wu era mai degrabă un războinic derizoriu, ce putea înfrunta moartea, dar nu şi durerea.