— Doctore Lyubov, spuse Lepennon, cât de eficace sunt aceste mijloace de deviere a agresiunii? Sunt universale?
— Printre adulţi, da. Aşa afirmă toate sursele mele şi, până alaltăieri, au fost verificate şi de observaţiile personale. Efectiv, violul, agresiunea violentă, crima nu există la ei. Au loc, bineînţeles, şi accidente. Mai sunt şi psihopaţi. Nu prea mulţi.
— Ce fac ei cu psihopaţii periculoşi?
— Îi izolează. Complet. Pe insulele mici.
— Athsheenii sunt carnivori? Vânează animale?
— Da, carnea este un aliment de bază.
— Minunat, făcu Lepennon şi pielea lui albă păli şi mai tare de încântare. O societate umană cu o barieră anti-război efectivă! Şi care este preţul, doctore Lyubov?
— Nu sunt sigur, domnule Lepennon. Poate schimbarea. Ei alcătuiesc o societate statică, stabilă şi uniformă. Nu au istorie. Perfect integraţi şi total lipsiţi de progres. Aţi putea spune că, aidoma pădurilor în care trăiesc, Athsheenii, au atins o stare de vârf. N-aş vrea însă să se înţeleagă că sunt incapabili de adaptare.
— Domnilor, toate astea sunt foarte interesante, dar într-un cadru de referinţă oarecum mai specializat, şi cumva în afara incidentului pe care încercăm să-l clarificăm aici…
— Nu, scuzaţi-mă, colonele Dongh, s-ar putea să dăm peste ceva interesant* Da, doctore Lyubov?
— Ei bine, mă întreb dacă nu cumva acum îşi dovedesc adaptabilitatea. Adaptându-şi comportarea după a noastră. După colonia pământeană, vreme de patru ani, s-au comportat cu noi aşa cum o fac între ei. În ciuda diferenţelor fizice, ne recunosc ca membri ai speciei lor, ca oameni. Cu toate acestea, noi nu le-am răspuns aşa cum ar fi trebuit s-o facă membrii speciei lor. Au ignorat răspunsurile, drepturile şi obligaţiile nonviolenţei. Am ucis, violat, împrăştiat şi înrobit băştinaşii, le-am distrus aşezările şi le-am tăiat pădurile. N-ar fi surprinzător ca ei să decidă că nu suntem oamenii…
— Şi astfel vă pot ucide ca pe animale, da, da, făcu Cetianul, apreciind logica.
Chipul lui Lepennon era însă acum încremenit, ca o piatră albă.
— Înrobiţi? întrebă el.
— Căpitanul Lyubov îşi exprimă propriile opinii şi teorii, interveni colonelul Dongh, teorii despre care trebuie să afirm că le consider eronate, iar noi doi am mai discutat despre aceste lucruri, deşi contextul actual nu este cel mai nimerit. Noi nu folosim sclavi. Unii dintre băştinaşi îndeplinesc un rol util în societatea noastră. Corpurile de Muncă ale Voluntarilor Autohtoni reprezintă o parte a tuturor taberelor temporare de aici. Personalul nostru este limitat, avem nevoie de lucrători şi folosim tot ceea ce putem, dar, cu siguranţă, relaţiile existente nu sunt de sclavie.
Lepennon se pregătea să vorbească, însă îl lăsă mai întâi pe Cetian, care întrebă doar atât:
— Câţi sunt din fiecare rasă?
— În momentul de faţă, 2641 de pământeni. Împreună cu Lyubov am apreciat populaţia hilfă locală ca fiind în jur de 3 milioane.
— Ar trebui să luaţi în considerare aceste statistici, domnilor, înainte de a altera tradiţiile localei exclamă Or cu un râs dezagreabil, însă perfect imitat.
— Suntem înarmaţi şi pregătiţi să rezistăm oricărui fel de agresiune din partea băştinaşilor, preciză colonelul. Totuşi, a existat un consens generai, aprobat atât de primele Misiuni de Explorare, cât şi de echipa noastră de specialişti cercetători, condusă de căpitanul Lyubov, care ne-a asigurat ca Noii Tahitieni sunt o rasă primitivă, paşnică şi iubitoare de pace. Se pare că informaţia a fost eronată…
— Evident! îl întrerupse Or. Consideraţi specia umană ca fiind primitivă, paşnică şi iubitoare de pace, colonele? Nu. Dar ştiaţi că hilfii acestei planete sunt umani? Umani ca dumneata, sau ca mine, sau ca Lepennon… deoarece toţi provenim din aceeaşi rasă iniţială, Hainish?
— Ştiu că aceasta reprezintă o teorie ştiinţifică…
— Colonele, este vorba de fapte istorice…
— Nu sunt obligat să le accept ca reale, se înfierbântă bătrânul colonel, şi nu-mi place să mi se bage pe gât opiniile altora. Adevărul este că aceşti creechi sunt înalţi de un metru, au o blana verde pe tot corpul, nu dorm şi din punctul meu de vedere nu sunt fiinţe omeneşti!
— Căpitane Davidson, rosti Cetianul, consideraţi hilfii băştinaşi ca fiind umani, sau nu?
— Nu ştiu.
— Aţi avut totuşi raporturi sexuale cu o femeie… soţia acestui Selver. Aţi putea avea raporturi sexuale cu o femelă animal?
— Dar dumneavoastră?
Privi la colonelul roşu la faţă, spre căpitanii livizi şi specialiştii încremeniţi. Pe faţă i se citea dispreţul.
— Nu aţi analizat lucrurile, hotărî el.
După standardele lumii sale, aceasta era o insultă brutală.
În cele din urmă, comandorul lui Shackleton găsi cuvintele care să-i salveze din tăcerea stânjenitoare.
— Ei bine, domnilor, tragedia de la tabăra Smith este evident legată de relaţiile colonie-băştinaşi şi nu reprezintă câtuşi de puţin un episod minor sau izolat. Asta trebuie să stabilim noi. Iar acesta fiind ultimul caz, putem să ne aducem contribuţia la uşurarea problemelor voastre. Scopul principal ai călătoriei noastre n-a fost să aducem aici două sute de fete, deşi ştiu că le aşteptaţi cu nerăbdare, ci să ajungem la Prestno, care trece prin nişte greutăţi pentru a da guvernului de acolo un ansiblu. Adică un transmiţător MCI.
— Ce? exclamă un inginer, pe nume Sereng.
De jur împrejurul mesei, toate privirile deveniseră atente.
— Cel pe care-l avem la bord este un prototip şi a costat cam cât venitul anual al unei planete. Bineînţeles, asta se întâmpla acum douăzeci şi şapte de ani, după timpul planetar, atunci când am părăsit Pământul. Astăzi se construiesc ansible mult mai ieftine; sunt SI pe navele Flotei şi, cu timpul o navă robot sau cu oameni va sosi aici, aducând unul şi coloniei voastre. De fapt, dacă îmi amintesc bine, o navă pilotată de oameni se află deja pe drum şi va sosi aici peste 9, 4 ani-E.
— De unde ştiţi? întrebă cineva.
— De la ansiblu, zâmbi comandorul, cel pe care-l avem cu noi. Domnule Or, poporul dumitale a inventat aparatul, poate că-l puteţi explica celor de faţă, cărora termenul le este necunoscut.
Cetianul nu se clinti.
— Nu o să încerc să explic principiul de funcţionare al ansiblului, începu el. Efectul său poate fi prezentat însă foarte simplu: transmisia instantanee a unui mesaj la orice distanţă. Unul dintre elemente trebuie să se găsească pe un corp cu masă foarte mare pe când celălalt poate fi oriunde în cosmos. De la sosirea pe orbită, Shackleton a comunicat zilnic cu Terra, aflată acum la douăzeci şi şapte de ani-lumină. Mesajul nu are nevoie de cincizeci şi patru de ani pentru dus şi întors, aşa cum se întâmplă în cazul aparaturii electromagnetice. Se propagă instantaneu. Între planete nu mai există prăpastia timpului.
— De îndată ce am ieşit din dilatarea-timpului NAFAL în spaţio-temporalitatea planetară, aici, am sunat, ca să zicem aşa, acasă, continuă vocea moale a comandorului. Şi ni s-a spus ce s-a întâmplat în cei douăzeci şi şapte de ani în care am călătorit: Prăpastia timpului rămâne de netraversat pentru corpurile fizice, dar nu şi pentru informaţii. După câte vă puteţi da seama, lucrul acesta este tot atât de important pentru noi, ca specie interstelară, ca şi vorbirea la începutul evoluţiei. Efectul va fi acelaşi: posibilitatea apariţiei unei noi societăţi.