În plus, comandantul, maiorul Muhamed, era un blestemat. În N. J. totul se făcea după litera cărţii: defrişatul în fâşii de un kilometru, culturile plantate pe fâşiile curăţate, plecările în Central se acordau prin rotaţie, fără preferinţe, halucinogenele erau raţionalizate, iar folosirea lor în timpul lucrului se pedepsea, şi altele, şi altele. Singurul lucru bun la Muhamed era că nu transmitea toată ziua mesaje la Central. Noua Javă era tabăra iui şi o conducea aşa cum voia el. Nu-i plăceau ordinele de la statul major. Le respecta, nimic de zis, îi lăsase pe creechi să plece şi încuiase toate armele, cu excepţia pistolaşelor, imediat după ce fusese anunţat. Nu aştepta însă ordine sau sfaturi. Nici de la Central, nici de la altcineva. Era un tip autonom; ştia că el are dreptate. Asta era marea lui greşeală.
Când făcuse parte din statul major al lui Dongh, Davidson avusese, în câteva rânduri, ocazia să vadă dosarele ofiţerilor. Memoria lui neobişnuită reţinuse multe amănunte şi-şi reamintea, de pildă, că Muhamed avea coeficientul de inteligenţă 107, pe când al său era 118. Era o diferenţă de 11 puncte; desigur, nu-i putea spune asta bătrânului Moo, iar acesta nu-şi putea da seama, aşa că n-avea cum să-l convingă să-i dea ascultare. Moo credea că el ştie mai bine şi cu asta basta.
De fapt, toţi fuseseră cam scârboşi la început. Niciunul din N. J. nu ştia ceva despre atrocităţile de la tabăra Smith, atât doar că O. C.-ul taberei plecase cu o oră mai devreme spre Central, fiind astfel singurul supravieţuitor. Pusă sub o astfel de formă, informaţia bineînţeles suna groaznic. Aşa că înţelegea de ce, la început, îl priviseră ca pe un Iona sau, mai rău, ca pe un Iuda. Dar atunci când urmau să-l cunoască, aveau să înţeleagă mai bine. Aveau să-şi dea seama că, departe de a fi un dezertor sau un trădător, el luptase din greu ca să preîntâmpine trădarea în colonia Noul Tahiti. Şi aveau să înţeleagă că singurul mod în care planeta putea deveni un loc sigur pentru pământeni era exterminarea creechilor.
Nu era prea greu să răspândească mesajul acesta printre tăietori. Nu le plăcuseră niciodată şobolanii cei verzi, deoarece erau nevoiţi să-i îmboldească toată ziua la muncă şi să-i păzească noaptea; acum însă începeau să înţeleagă că creechii nu erau numai respingători, ci şi periculoşi. Când Davidson le povestise ce găsise în locul taberei, când le explicase cum cei doi umanoizi de pe nava Flotei îi zăpăciseră pe cei din statul major; când le arătase că masacrul pământenilor din Noul Tahiti nu era decât o părticică a conspiraţiei extraterestre îndreptate împotriva pământului; când le amintise cifrele seci şi clare, două mii cinci sute de oameni faţă de trei milioane de creechi… atunci ei începură într-adevăr să i se alăture.
Până şi Ofiţerul Controlului ecologic local era de partea lui. Nu ca bietul Kees, furios, săracul, că oamenii împuşcau Cerbi Roşii, împuşcat apoi el însuşi de creechii vicleni! Tipul ăsta, Atranda, îi ura pur şi simplu pe creechi. Ba era chiar sonat, dereglat bine; îi era teamă că tabăra avea să fie atacată de creechi şi se comporta ca o femeie care se teme să nu fie violată. Oricum, era folositor să-l aibă pe specialistul local de partea lui…
Nu avea rost să încerce să-l convingă pe O.C.; Davidson se pricepea la oameni şi pricepuse aproape imediat că ar fi fost inutil. Muhamed avea o gândire rigidă. De asemenea, avea o prejudecată împotriva lui Davidson, pe care nu şi-o putea înlătura; era ceva legat de afacerea de la tabăra Smith. Din câte scăpase faţă de Davidson, se înţelegea că nu-l considera un ofiţer demn de încredere.
Avea, în schimb, o completă încredere în sine, blestematul… Rigiditatea lui în conducerea taberei N.J. putea însă reprezenta un avantaj. Fiind o organizare strânsă, obişnuită să asculte ordinele, era mai uşor de preluat decât una mai liberă, plină de personaje independente, şi mai uşor de ţinut laolaltă ca o unitate pentru operaţiunile militare defensive, sau ofensive, atunci când avea să se afle el la comandă… Trebuia să preia comanda… Moo era un şef de tabără forestieră, nu un ostaş.
Davidson se strădui să-şi apropie mai mult pe câţiva dintre cei mai buni tăietori şi ofiţeri inferiori. Nu se grăbea. Când avu suficienţi oameni de încredere — o echipă de zece bărbaţi — ridică nişte obiecte din încăperea încuiată a bătrânului Moo, încăpere situată în subsolul plin cu jucării de război al Clădirii pentru Recreere, şi într-o duminică ieşiră să se joace prin pădure.
Cu câteva săptămâni în urmă, Davidson reperase oraşul creeche şi-l cruţase; îl păstrase pentru oamenii lui. Ar fi putut să se descurce şi singuri, dar era mai bine aşa. Capeţi senzaţia camaraderiei, a unei legături reale între bărbaţi. Intrau acolo în plină zi, şi-i umpleau cu napalm pe toţi creechii de afară, îi pârjoleau, apoi turnau motorină peste acoperişurile colibelor şi-i pârleau şi pe ceilalţi… Cei care încercau să iasă erau împroşcaţi cu napalm; asta era partea artistică, să aştepţi guzganii să iasă din bârlog crezând că au scăpat şi apoi să-i prăjeşti de sus până jos, transformându-i în torţe. Blana lor verde pârâia extraordinar…
De fapt, nu era cu mult mai excitant decât vânătoarea de şobolani adevăraţi, singurele animale sălbatice rămase pe Pământul-mamă, dar avea totuşi ceva în plus; creechii erau mult mai mari decât şobolanii şi ştiai că pot riposta, deşi nu o făcură de data asta. Ba chiar în loc să fugă, unii dintre ei se aşezară pe jos şi rămaseră acolo, culcaţi pe spate, cu ochii închişi. Te scârbeau. Tipii ceilalţi credeau şi ei la fel şi unul dintre ei chiar vomită, după ce-i dădură foc unuia întins pe jos.
Duri ca toţi bărbaţii, nu cruţară nici măcar o femelă ca s-o violeze. Hotărâseră cu toţii, mai înainte, că ar fi fost aproape o perversitate. Creaturile alea puteau fi alcătuite ca femeile oamenilor, dar nu erau oameni şi era mai bine să se distreze ucigându-le şi rămânând nepătat. Toţi fuseseră de acord cu asta.
Fiecare îşi ţinu gura la întoarcerea în tabără, fără să se laude nici măcar faţă de prieteni. Erau bărbaţi, numai unul şi unul. La urechile lui Muhamed nu ajunse nici o vorbă despre expediţie. După câte ştia bătrânul Moo, toţi oamenii lui erau băieţi cuminţi, care tăiau buşteni şi se ţineau departe de creechi, da, domnule, şi putea fi convins de asta până când sosea ziua Z…
Deoarece creechii aveau să atace. Undeva. Aici, sau într-una din taberele de pe insula King sau Central. Davidson ştia asta. Era singurul ofiţer din întreaga colonie care ştia. Nu-şi atribuia vreun merit deosebit pentru asta, pur şi simplu ştia că are dreptate. Nimeni nu-l crezuse, cu excepţia celor din Noua Javă pe care avusese timp să-i convingă. Mai devreme sau mai târziu ceilalţi aveau să vadă că el avusese dreptate.
Avea dreptate.
CAPITOLUL V
Fusese un şoc să se întâlnească nas în nas cu Selver. Zburând înapoi spre Central revenind din satul de la poalele dealului, Lyubov încerca să decidă de ce fusese un şoc, să analizeze nervul care tresărise. La urma urmei, de obicei, nu te îngrozeşti de o întâlnire întâmplătoare cu un prieten bun…