Nu fusese uşor să capete invitaţia conducătoarei. Tuntar reprezentase principalul său loc de studiu toată vara; avea acolo câteva surse extraordinare de informaţii şi se găsea în termeni buni cu Culcuşul şi conducătoarea, care îl lăsaseră să observe şi să participe liber la viaţa comunităţii. Obţinerea unei invitaţii din partea ei, prin intermediul unor foşti sclavi care se găseau încă în preajmă, durase mult dar, în cele din urmă, ea încuviinţase, aprobându-i, conform noilor directive, „o întâlnire propusă de băştinaşi”. Propria lui conştiinţă, mai degrabă decât colonelul, insistase în această privinţă. Dongh voise ca el să meargă. Era îngrijorat de Ameninţarea Creechilor. Îi spusese lui Lyubov să-i studieze, „să vadă cum reacţionau acum, când erau lăsaţi absolut singuri”… Spera să găsească o asigurare. Lyubov nu-şi dădea seama dacă raportul lui avea să-l liniştească sau nu pe colonel.
Pe distanţă de cincisprezece kilometri dincolo de Central terenul fusese defrişat, iar cioturile putreziseră toate; rămăsese acum o întindere posomorâtă de lăstare, ca nişte fire de păr sur în ploaie. Sub frunzele acelea începuseră să răsară arbuştii cei noi, oţetarii, plopii pitici şi sălciile, care aveau, la rândul lor, să protejeze mlădiţele. Lăsată în pace, în climatul acela ploios pădurea se putea regenera singură în treizeci de ani şi avea să recapete proporţiile anterioare peste încă o sută de ani. Lăsată în pace…
Brusc, pădurea reîncepu — în spaţiu, nu în timp: sub elicopter, nuanţele infinite de verde ale frunzelor acopereau colinele domoale şi dealurile din nordul Sornolului.
Aidoma celor mai mulţi pământeni, pe Terra, Lyubov nu se plimbase niciodată printr-o pădure sălbatică şi nu văzuse un desiş mai lung decât strada unui oraş. La început, pe Athshe se simţise oprimat şi deprimat în pădure, stupefiat de aglomerarea nesfârşită şi de incoerenţa trunchiurilor, ramurilor şi frunzelor veşnic verzui, sau cafenii în amurg. Amestecul nenumăratelor vieţi concurente, împingându-se şi ridicându-se, sus, spre lumină, tăcerea alcătuită din multe zgomote mărunte şi lipsite de înţeles, indiferenţa absolută a vegetaţiei faţă de prezenţa minţii omeneşti, toate acestea îl tulburaseră şi, aidoma celorlalţi, căutase luminişurile şi plaja. Dar încetul cu încetul, începuse să-i placă. Gosse îl tachina, spunându-i domnul Gibson; de fapt, Lyubov aducea într-adevăr cu un gibon, având faţa rotundă şi măslinie, braţele lungi şi părul deja sur; dar gibonii dispăruseră. Fie că-i plăcea, fie că nu, ca hilfer trebuia să meargă în pădure şi să-i caute pe hilfi: iar acum, după patru ani, se simţea sub copaci ca la el acasă, chiar mai bine decât în oricare altă parte. Începuseră, de asemenea, să-i placă denumirile date de locurile Athsheeni, cuvinte sonore din două silabe: Sornol, Tuntar, Eshreth, Eshsen — care era acum Centralville — Endtor, Abtan şi, mai presus de toate, Athshe care însemna şi Pădurea, dar şi Lumea. Aşa cum pământul, terra, tellus denumesc atât solul, cât şi planeta, două sensuri, totuşi unul singur. Pentru Athsheeni însă solul, pământul nu era locul unde se întorc morţii şi pe care trăieşte tot ce este „viu” substanţa planetei lor nu era pământul, ci pădurea. Pământeanul era din lut şi. praf roşu. Athsheeanul era din ramuri şi rădăcini. Statuetele pe care le făceau nu erau sculptate în piatră, ci numai în lemn.
Coborî hoperul pe un tăpşan micuţ, în nordul oraşului, şi intră, trecând pe lângă Culcuşul Femeilor. Mirosul specific unei aşezări Athsheene plutea pătrunzător prin aer, fum de lemn ars, peşte mort, ierburi aromate şi sudoare. Atmosfera unei case subterane dacă un pământean ar fi putut intra în ea, era grea, predominând în CO2. Lyubov petrecuse multe ore stimulatoare intelectual chircit şi sufocându-se în penumbra duhnitoare a Culcuşului Bărbaţilor din Tuntar. De data aceasta, însă, nu credea că avea să mai fie invitat să intre.
Desigur, cei din oraş auziseră de masacrul de la tabăra Smith, petrecut cu şase săptămâni în urmă. Aflaseră repede, deoarece ştirile circulau rapid între insule, cu toate că nu atât de rapid încât să fie „o-putere misterioasă de telepatie”, cum le plăcea tăietorilor să creadă… Cei din oraş ştiau, de asemenea, că după masacrul din Centralville fuseseră eliberaţi o mie două sute de sclavi. Lyubov era de acord cu colonelul că băştinaşii puteau crede că al doilea eveniment fusese provocat de primul. Asta dădea „o impresie eronată”, cum spunea Dongh, dar, probabil, nu era ceva prea important. Importantă era eliberarea sclavilor. Greşelile făcute nu puteau fi îndreptate, însă cel puţin nu se mai făceau. Puteau lua un start nou: băştinaşii — fără uimirea aceea dureroasă faţă de tratamentul animalic aplicat de „yeomeni” oamenilor; iar el — fără povara explicaţiilor şi gheara vinovăţiei iremediabile.
Ştiind acum că preţuiau candoarea şi simplitatea faţă de problemele care tulburau, sau înspăimântau se aştepta ca în Tuntar să i se vorbească despre lucrurile respective cu satisfacţie, sau justificări cu înţelegere, sau uimire. Dar nu se întâmpla aşa: nici unul nu-i spuse mare lucru.
Ajunsese după-amiaza târziu, totuna cu sosirea într-un oraş terran imediat după zorii zilei. Athsheenii dormeau — ca întotdeauna, părerea coloniştilor ignora fapte observabile — dar minimul lor fiziologic se situa între amiază şi 4 P.M., în timp ce la pământeni se situa de obicei, între 2 şi 5 A. M.; aveau un ciclu cu două maxime — al temperaturii mari şi al activităţii intense — care coincideau cu trecerile — noapte, zorile şi seara. Cei mai mulţi adulţi dormeau cinci sau şase ore pe zi, moţăind, pe când bărbaţii Visători dormeau numai vreo două ore din douăzeci şi patru; aşa încât, considerând atât moţăielile cât şi starea de vis drept „leneveli” se putea afirma că nu dormeau niciodată. Era mult mai uşor să spui aşa ceva decât să înţelegi ceea ce făceau de fapt… La sosirea lui în Tuntar, activităţile începeau iarăşi să se mişte după picoteala de după amiază.
Lyubov remarcă mulţi străini. Aceştia îl priviră, dar nu se apropiară; erau doar nişte prezenţe care mergeau pe alte poteci în penumbra stejarilor uriaşi. În cele din urmă recunoscu pe cineva, apropiindu-se, pe cărarea lui, verişoara conducătoare, Sherrar, o femeie bătrână, puţin importantă. Ea îl salută politicoasă, însă nu răspunse la întrebările sale despre conducătoare şi ajutoarele ei: Egath, îngrijitorul livezii, şi Tubab, Visătorul. Conducătoarea era tare ocupată şi cine era Egath?, se referea poate la Geban… iar Tubab putea fi colo sau dincolo, sau nicăieri. Se lipi de Lyubov şi nimeni altul nu-i mai vorbi. Merse înainte, însoţit de băbuţă, şchiopătând, plângăreaţă şi verzuie, prin crângurile şi dumbrăvile Tuntarului, către Culcuşul Bărbaţilor.
— Au treabă acolo, rosti Sherrar.
— Visează?
— De unde să ştiu? Hai, Lyubov, vino să vezi… Ştia că hilferului îi plăcea să vadă diverse lucruri, dar nu ştia cu ce anume să-l atragă. Vino să vezi plasele de pescuit.
Pe lângă ei trecu o fată, una din Tinerele Vânătoare, şi-l privi: o privire neagră, o stare de animozitate aşa cum nu mai văzuse niciodată din partea vreunui Athsheean, decât poate de la vreun copilaş speriat de înălţimea şi de chipul lui spân. Fata aceea nu era însă înspăimântată.
— Bine, încuviinţă el, simţind că singura alternativă era supunerea.
Dacă într-adevăr Athsheenii căpătaseră — în cele din urmă — şi brusc — sentimentul duşmăniei de grup, atunci trebuia să o accepte pur şi simplu, să le arate că rămânea un prieten neschimbat, pe care se puteau bizui.
Cum puteau, totuşi, să-şi modifice, mentalitatea şi comportamentul atât de repede, şi după atât de multă vreme? Şi de ce? În tabăra Smith, provocarea fusese imediată şi intolerabilă: cruzimea lui Davidson îi putea împinge până şi pe Athsheeni la acte de violenţă. Însă oraşul acela, Tuntar nu fusese niciodată atacat de pământeni, nu suferise raiduri de recrutare a sclavilor şi nu-şi văzuse pădurea din jur tăiată sau arsă. El, Lyubov însuşi, fusese acolo — antropologul nu-şi poate lăsa întotdeauna umbra în afara tabloului pe care-l desenează — dar cu mai mult de două luni în urmă. Primiseră veşti din Smith, de la refugiaţi, foşti sclavi, care suferiseră în mâinile pământenilor şi voiau să vorbească despre cele întâmplate. Însă ce veşti îi puteau schimba pe ascultători în mod radical?…, când lipsa lor de violenţă era atât de înrădăcinată în ei, în cultura şi societatea lor dar şi mai jos, în subconştient, în aşa-zisa „vreme a visului”, şi poate chiar în fiziologia lor? Ştia că o cruzime atroce îl putea provoca pe un Athsheean să ucidă: văzuse acest lucru… o dată. Acum, trebuia să creadă că o comunitate ameninţată putea fi provocată, în mod similar, de agresiuni tot atât de intolerabile: aşa se întâmplase în tabăra Smith. Dar ca toate veştile şi zvonurile, indiferent cât de îngrozitoare şi înspăimântătoare să poată stârni o aşezare liniştită până la punctul în care locuitorii ei să acţioneze împotriva obiceiurilor şi ale raţiunii, renunţând complet la modul anterior de viaţă, asta nu mai putea crede. Psihologic, era imposibil. Lipsea ceva.