Bătrânul Tubab ieşi din Culcuş chiar când Lyubov ajunse acolo. Înapoia Visătorului venea Selver.
Acesta se târî prin uşa-tunel, se ridică şi clipi înaintea strălucirii soarelui, umbrit totuşi de frunzişul des. Înălţând ochii întâlni privirea lui Lyubov. Niciunul nu vorbi. Lyubov se simţea extrem de speriat.
Zburând spre casă, în hoper, şi analizând întâmplarea, gândi: De ce frică? De ce mi-a fost frică de Selver? O intuiţie care nu se poate dovedi, sau doar o analogie falsă? Oricum, era ceva iraţional. Între Selver şi Lyubov nu se schimbase nimic. Ceea ce făcuse Selver la tabăra Smith putea fi justificat şi chiar dacă n-ar fi putut să fie justificat, tot nu conta. Prietenia dintre ei era prea profundă ca să fie atinsă de îndoieli morale. Lucraseră din greu împreună; se învăţaseră unul pe celălalt, chiar mai mult decât în sensul literal, graiurile lor. Îşi vorbiseră fără rezerve. Iar dragostea lui Lyubov pentru prietenul său era sporită de recunoştinţa aceea pe care salvatorul o simte pentru cel a cărui viaţă a avut privilegiul să salveze.
Într-adevăr, până atunci nu-şi prea dăduse seama cât de profundă era prietenia sa faţă de Selver. Teama lui să fi fost de fapt teama că Athsheeanul, învăţând ce însemna ura de rasă, îl va respinge, în ciuda sincerităţii lui, şi-l va trata nu ca „tu”, ci ca pe: „unul dintre ei”?
După privirea aceea lungă, Selver înaintase încet şi-l salutase pe Lyubov, întinzându-i mâinile.
Printre oamenii pădurii, atingerea era un canal principal de comunicaţie. La terrani, atingerea implică aproape întotdeauna ameninţare, agresiune; adeseori la ei nu există nici o deosebire între strânsul oficial al mâinii şi mângâierile sexuale. Golul acela fusese umplut de Athsheeni cu nenumărate modalităţi de atingeri. Mângâierea ca-semnal şi liniştire, era pentru ei tot atât de importantă ca pentru mamă şi copil, sau iubit şi iubită; însă semnificaţia gestului era socială, nu numai maternă şi sexuală. Făcea parte din limbajul lor. Era deci structurată, codificată, totuşi extrem de variabilă. „Îşi tot pun labele unii pe alţii”, pufneau unii colonişti, incapabili să vadă în schimbul de atingeri altceva decât propriul lor erotism care, forţat el însuşi să se concentreze exclusiv pe sex, şi atunci frustrat şi reprimat, invadează şi otrăveşte orice plăcere senzuală, orice răspuns uman: victoria unui Eros orb şi ascuns, asupra mamei creatoare a tuturor oceanelor şi stelelor, a frunzelor copacilor, a gesturilor oamenilor, Venus Genetrix…
Selver înaintă, cu palmele întinse, dădu mâna cu Lyubov după obiceiul pământean, îi apucă ambele braţe cu o strângere uşoară deasupra coatelor. Nu trecea cu mult de jumătatea înălţimii pământeanului şi asta făcea ca toate gesturile să fie mai stângace, dar în atingerea mâinilor lui mici şi subţiri, acoperite cu blană verde, nu era nimic nesigur sau copilăros. Era o reasigurare. Primind-o, Lyubov se simţi fericit.
— Selver, ce noroc să te întâlnesc! Ţin foarte mult să vorbesc cu tine…
— Acum nu pot, Lyubov.
Vorbise blând, dar când îl auzi, speranţele lui Lyubov în legătură cu o prietenie nealterată, dispărură. Selver era schimbat. Se schimbase radicaclass="underline" din rădăcină.
— Pot să revin, se grăbi Lyubov, în altă zi şi să vorbesc cu tine? Este foarte important să…
— Astăzi plec de aici, spuse şi mai blând Selver, însă lăsă braţele şi privi într-o parte.
În felul acela era, literalmente, în afara atingerii. Politeţea cerea ca Lyubov să facă la fel, încheind conversaţia. Nu avea cui să se mai adreseze. Bătrânul Tubab nici măcar nu se uitase la el; oraşul îi întorsese spatele. Iar acum, Selver, care-i fusese prieten.
— Selver, poate crezi că între noi se ridică masacrul de la Kelme Deva. Nu-i aşa. S-ar putea să ne apropie şi mai mult. Iar neamul tău a fost eliberat din ţarcurile sclavilor, aşa că nu ne mai desparte nici greşeala asta. Şi chiar dacă ne-ar despărţi… eu totuşi… eu am rămas acelaşi, Selver.
La început, Athsheeanul nu-i răspunse. Chipul său straniu, ochii mari şi afundaţi, trăsăturile pronunţate, stâlcite de cicatrice şi acoperite de blana scurtă şi mătăsoasă care îi urmărea, ascunzând în acelaşi timp, toate contururile, chipul acela refuza cu încăpăţânare să-l privească pe Lyubov. Apoi, brusc, se întoarse, parcă împotriva voinţei lui.
— Lyubov, n-ar fi trebuit să vii aici. Peste două nopţi să pleci din Central. Nu ştiu ce eşti tu. Ar fi fost mai bine dacă nu te-aş fi cunoscut niciodată…
Rostind aceste cuvinte, se întoarse şi se îndepărtă cu mersul unei feline, o licărire verde printre stejarii întunecaţi ai Tuntarului. Tubab îl urmă încetişor, continuând să nu-l privească pe Lyubov. O bură fină cădea fără zgomot peste frunzele stejarilor şi pe potecile înguste care duceau la Culcuş şi la râu. Puteai auzi ploaia doar ascultând cu atenţie, era o muzică mult prea complexă pentru a fi percepută de o singură minte, o coardă unică, fără de sfârşit, ce răsuna în întreaga pădure.
— Selver este un zeu, vorbi bătrâna Sherrar. Acum vino să vezi plasele de pescuit…
Lyubov o refuză. Ar fi fost lipsit de politeţe şi diplomaţie să mai rămână; oricum, nu-l trăgea inima.
Încercă să se convingă că Selver nu-l respinsese pe el, Lyubov, decât ca pământean. Nu conta. Nu mai conta.
Întotdeauna era neplăcut surprins să descopere cât de vulnerabile îi erau sentimentele, cât de mult îl durea să fie rănit. Tipul acela de sensibilitate adolescentină era ruşinos, ar fi trebuit să aibă o structură mai dură.
Cu blana argintată de stropii de ploaie, băbuţa suspină uşurată când Lyubov îşi luă la revedere. Pornind hoperul, zâmbi văzând-o cum ţopăia îndărăt, între copaci, cât putea de repede, ca o broscuţă care scăpase de un şarpe. Calitatea este o chestiune importantă, dar importantă este şi cantitatea, mai exact, mărimea relativă. Reacţia normală a adultului faţă de o persoană cu mult mai scundă poate fi una de aroganţă, de protejare, de superioritate afectivă, sau şicanatoare, dar, indiferent de ceea ce este, va fi mai adecvată faţă de un copil decât faţă de un adult. Dacă persoana de mărimea unui copil era şi îmblănită, se declanşa un alt răspuns pe care Lyubov îl denumise: Reacţia Ursuleţul. Deoarece Athsheenii foloseau atât de mult mângâierile, manifestarea nu era nelalocul ei, dar motivul rămânea suspect. În cele din urmă apărea inevitabila Reacţie Monstrul, îndepărtarea de tot ceea ce nu seamănă cu oamenii.