Dincolo de toate acestea, rămânea faptul că Athsheenii, ca şi pământenii, erau uneori pur şi simplu, caraghioşi. Unii dintre ei aduceau cu nişte broscuţe, bufniţe sau omizi. Sherrar nu era prima despre care Lyubov remarcase că arăta caraghioasă din spate…
Ăsta e unul dintre necazurile coloniei, se gândi el, în vreme ce hoperul se ridică în văzduh şi Tuntar dispăru înapoia stejarilor. Noi nu avem bătrâne. Nici bătrâni, cu excepţia lui Dongh, care abia a trecut de şaizeci de ani. Bătrânele se deosebesc însă de oricine, ele spun ceea ce gândesc. Athsheenii sunt guvernaţi, în măsura în care se poate vorbi de un guvernământ, de către bătrâne. Intelectul aparţinea bărbaţilor, politica femeilor, iar etica ambelor sexe: acesta era aranjamentul de pe Athshe. Interesant, şi cu rezultate… În cazul lor. Visez ca Administraţia să trimită şi vreo două bunicuţe laolaltă cu fetişcanele fertile şi cu sâni tari. De pildă, fata pe care am avut-o noaptea trecută era foarte drăguţă, pricepută în pat şi cu inima bună, însă, Dumnezeule, abia peste patruzeci de ani va spune ceva unui bărbat… Cu toate acestea, dincolo de gândurile lui despre femei, tinere sau bătrâne, şocul întâlnirii persista: intuiţie sau recunoaştere?
Trebuia să se mai gândească, înainte de a raporta statului major.
Selver. Ce se întâmpla cu Selver?
Desigur, pentru Lyubov, Selver era un personaj cheie. De ce? Pentru că-l cunoştea bine, sau datorită forţei din personalitatea lui, pe care Lyubov nu o apreciase niciodată în mod conştient?
Ba o apreciase: îl considerase pe Selver foarte devreme, ca pe o persoană deosebită. Pe atunci era „Sam”, ordonanţă la trei ofiţeri care împărţeau aceeaşi baracă. Lyubov şi-l aminti pe Benson lăudându-se ce creeche grozav aveau, acolo o nimeriseră din plin.
Mulţi Athsheeni, în special Visătorii din Culcuşuri, nu-şi puteau modifica somnul de tip policiclic pentru a coincide cu cel pământean. Dacă dormeau ca pământenii, noaptea, asta îi împiedica să mai aibă RME-ul, sau somnul paradoxal, al cărui ciclu de 120 de minute le dirija viaţa, atât ziua cât şi noaptea, şi care nu se putea potrivi cu ziua de lucru pământeană. După ce învăţai să visezi complet treaz, pentru a-ţi balansa integritatea mintală nu pe muchia îngusta a raţiunii ci pe suportul dublu, pe talerele delicate ale raţiunii şi visului, după ce învăţai asta, n-o mai puteai uita, aşa cum nu poţi uita să gândeşti… De aceea, majoritatea bărbaţilor deveniseră ciudaţi, ameţiţi, retraşi, chiar catatonici. Femeile, uluite şi siluite, se comportaseră cu docilitatea posacă a celor recent înrobiţi. Cel mai bine se descurcaseră ne-Visătorii şi unii dintre Visătorii tineri: se adaptaseră, muncind din greu în taberele forestiere sau devenind slujitori inteligenţi. Sam fusese unul din aceştia — un servitor eficient, bucătar, spălător casă, majordom şi ţap ispăşitor pentru cei trei stăpâni ai săi. Învăţase cum să fie invizibil. Lyubov îl împrumutase ca sursă de informaţii etnice şi, printr-o afinitate de gândire şi temperament, îi câştigase imediat încrederea. Găsise în el sursa ideală de informaţii, cunoscător al obiceiurilor poporului său, sesizându-le semnificaţiile şi gata să le explice, să se facă înţeles de Lyubov, astupând prăpastia dintre două graiuri, două culturi, două specii ale genului Om.
Vreme de doi ani, Lyubov călătorise, studiase, discutase, observase, dar nu reuşise să găsească cheia care să-i deschidă calea spre mintea Athsheeană. Nu ştia nici măcar unde era zăvorul. Studiase obiceiurile de somn ale Athsheenilor şi descoperise că, aparent, nu aveau aşa ceva. Lipise nenumăraţi electrozi pe nenumărate ţeste acoperite cu blană verde, dar nu reuşise să găsească vreun înţeles în figurile familiare, curbele şi sinusoidele, alfa, beta şi teta care apăreau pe imprimante. În cele din urmă, Selver îl făcuse să înţeleagă semnificaţia cuvântului „vis”, care era totuna cu cuvântul „rădăcină”, oferindu-i astfel cheia împărăţiei oamenilor pădurii. Făcându-i EEG-ul văzuse pentru întâia oară, şi înţelesese, impulsurile extraordinare ale unui creier care intra în starea de vis, nici treaz, nici dormind, o situaţie asemănătoare cu visul din somnul pământenilor — dar aşa cum Parthenonul se aseamănă cu o colibă din lut: acelaşi lucru în principiu, dar adăugând complexitatea, calitate şi control.
Atunci, ce mai era?
Selver ar fi putut scăpa. La început fusese valet, apoi (prin una din puţinele relaţii ale lui Lyubov) Ajutor Ştiinţific, închis însă noaptea laolaltă cu ceilalţi creechi în ţarc (Locuinţele Personalului Muncitor Voluntar Autohton).
— O să te duc la Tuntar, să lucrăm acolo, îi spusese Lyubov la a treia lor discuţie, de ce Dumnezeu să rămâi aici?
— Soţia mea, Thele, este în ţarc, răspunse Selver.
Lyubov încercase s-o elibereze, dar femeia lucra la bucătăria statului major şi sergenţii care răspundeau de bucătărie detestau orice intervenţie din partea ofiţerilor. Lyubov trebuia să fie foarte prudent, pentru ca ei să nu se răzbune pe femeie. Ea şi cu Selver păreau gata să aştepte, răbdători, până la un prilej de evadare, sau până la eliberarea lor. Masculii şi femelele creeche erau strict separaţi în ţarcuri — de ce?, nimeni nu părea să ştie — iar soţii se vedeau rareori. Lyubov reuşise să le aranjeze câteva întâlniri în baraca lui, situată în capătul nordic al oraşului. Întorcându-se de la o asemenea întâlnire, Thele fusese văzută de Davidson, care se pare că rămăsese impresionat de graţia şi delicateţea ei. În aceeaşi noapte, o adusese în locuinţa lui şi o batjocorise.
Femeia murise pesemne în timpul actului; aşa ceva se mai întâmplase datorită diferenţelor fizice; sau, poate, ea încetase voit din viaţă. Ca şi unii pământeni, Athsheenii posedau capacitatea de a-şi curma viaţa în mod voluntar. Oricum, Davidson o ucisese. Nu era ceva ieşit din comun. Ieşită din comun fusese reacţia lui Selver, a doua zi după moartea ei.
Lyubov ajunsese acolo abia la sfârşit. Îşi reamintea zgomotele; el alergând pe Strada Principală sub soarele fierbinte; praful, cercul de bărbaţi. Totul durase numai vreo cinci minute, suficient pentru o luptă pe viaţă şi pe moarte. Când ajunsese, Selver era orbit de sânge, un fel de jucărie înaintea lui Davidson, ridicându-se totuşi şi atacându-l, nu cu o furie devastatoare, ci cu o disperare inteligentă. Revenea mereu. În cele din urmă, Davidson se speriase de persistenţa aceea teribilă; doborându-l cu o laterală, înaintase, ridicând bocancul ca să-l termine. În clipa aceea, Lyubov trecuse printre oameni. Oprise lupta (oricâtă sete de sânge avuseseră cei zece sau doisprezece privitori, erau acum mai mult decât mulţumiţi şi-l sprijiniseră când îi strigase lui Davidson să se oprească); de atunci, avea să-l urască pe Davidson şi să fie urât de acesta, pentru că intervenise între ucigaş şi victima lui.
Lyubov îl ridicase pe Selver, o greutatea neglijabilă, în braţe. Chipul mutilat era lipit de cămaşa lui şi sângele o îmbibase, ajungându-i până la piele. Îl dusese la el acasă îi îndreptase mâna ruptă, îi aranjase faţa cum se pricepuse, îl culcase în propriul lui pat şi, noapte de noapte, încercase să-i vorbească, să-l scoată din disperarea durerii şi ruşinii. Bineînţeles, era contrar regulamentului.
Nimeni nu-i pomenise nimic de regulament. Nu era necesar s-o facă. Ştia că, oricum, îşi anula orice favoare pe care o avusese vreodată din partea ofiţerilor coloniei.
Fusese atent să se menţină de partea majorităţii cartierului general, obiectând numai la cazurile de brutalitate extremă împotriva băştinaşilor, folosind convingerea, nu înfruntarea, şi conservându-şi rămăşiţa de putere şi influenţă care îi mai rămăsese. Nu putea opri exploatarea Athsheenilor. Era mult mai rău decât se aşteptase, dar nu putea face mare lucru, aici şi acum. Poate că, după călătoria de cincizeci şi patru de ani, rapoartele lui către Administraţia şi Comitetul asupra Drepturilor aveau să aibă vreun efect: Terra putea chiar să decidă că politica unei Colonii Deschise pe Athshe era o greşeală. Mai bine cu cincizeci şi patru de ani mai târziu, decât niciodată. Dacă pierdea îngăduinţa superiorilor de aici, i s-ar fi cenzurat sau anulat rapoartele, şi atunci n-ar mai fi rămas nici o speranţă.