Coloniştii îi lăsau în pace pe Athsheeni, fiind, la rândul lor, lăsaţi în pace. Era o situaţie sănătoasă, ce. nu trebuia modificată în mod inutil. Singurul lucru care ar fi putut s-o modifice era frica.
Deocamdată, era posibil ca Athsheenii să fie încă bănuitori şi plini de resentimente, dar nu temători. Cât despre panica declanşată în Centralville la auzul masacrului din tabăra Smith, nu se întâmplase nimic care să o renască. De atunci, nici un Athsheean nu mai arătase, nicăieri, vreo urmă de violenţă; şi, odată ce dispăruseră sclavii, creechii se topiseră prin pădurile lor, dispărând şi iritarea constantă a xenofobiei. În sfârşit, coloniştii începeau să se relaxeze.
Dacă Lyubov ar fi raportat întâlnirea cu Selver, în Tuntar, Dongh şi alţii s-ar fi alarmat. Puteau chiar insista asupra încercării de capturare a lui Selver pentru a fi judecat. Codul Colonial interzicea condamnarea unui membru al unei societăţi planetare după legile altei societăţi, dar Curtea Marţială trecea peste asemenea amănunte. Îl puteau judeca, condamna şi împuşca pe Selver. Cu Davidson adus din Noua Javă, ca martor. Ah, nu, făcu Lyubov, lăsând dicţionarul pe un raft ticsit. Ah, nu, repetă el şi nu se mai gândi la asta. În felul acesta, luase hotărârea fără să-şi dea seama.
A doua zi, prezentă un raport scurt. Afirma că Tuntar îşi continua ocupaţiile cotidiene, iar el nu fusese alungat sau ameninţat. Era un raport liniştitor, şi cel mai fals pe care-l redactase vreodată Lyubov. Omitea toate amănuntele semnificative: neapariţia conducătoarei, refuzul lui Tuntar de a-l saluta, numărul mare de străini din oraş, expresia tinerei vânătoare, prezenţa lui Selver… Desigur, acest ultim lucru fusese omis în mod intenţionat, altfel însă, raportul era destui de exact, gândi el; nu pomenise nimic de impresiile personale, aşa cum trebuie să facă orice cercetător. În timp ce scria raportul, îl apucase o migrenă teribilă, care sporise după ce-l predase.
În noaptea aceea visă multe lucruri, dar dimineaţa nu şi le mai aminti. În a doua noapte după vizita în Tuntar se trezi şi, în urletele isterice ale sirenelor de alarmă şi în bubuiturile exploziilor, înţelese, în sfârşit, ceea ce nu voise să recunoască. În tot Centralville el era singurul om neluat prin surprindere. În clipa aceea ştiu ce era: un trădător.
Cu toate acestea, nici acum nu înţelegea în mod clar că era vorba de un atac al Athsheenilor. Teroarea nopţii era atotcuprinzătoare.
Baraca lui fusese ignorată, izolată de celelalte printr-un gard; grăbindu-se să iasă, se gândi că poate fusese protejată de copacii din jur. Centrul oraşului era incendiat. Până şi cuibul de piatră al cartierului general ardea, flăcările pornind dinăuntru, ca o vatră năruită. Ansiblul, legătura cea preţioasă se afla înăuntru. Se mai zăreau focuri în direcţia heliportului şi a Câmpului. De unde făcuseră rost de explozive? Cum izbucniseră toate focurile simultan? Pe ambele părţi ale Străzii Principale ardeau toate casele, construite din lemn; trosnetele flăcărilor erau teribile. Lyubov alergă spre incendii. Peste tot, pe jos, era numai apă; la început crezu că provenea de la vreun rezervor spart, apoi îşi dădu seama că, în vreme ce casele ardeau conducta de la râul Menend curgea în mod inutil pe sol. Asta cum o făcuseră? Existau paznici mereu, la Câmp, paznici în jeepuri… Împuşcături: rafale, clănţănitul unei mitraliere. De jur împrejurul lui Lyubov alergau siluete mărunte, dar el nu ţinea seama de ele. Ajunsese acum lângă o casă şi zări o fată care stătea în prag, cu focul lingând-o pe spate, însă cu cale liberă înainte. Fata nu se mişca. O strigă, apoi traversă curtea în fugă şi-i smulse mâinile de pe canaturile uşii, de care se agăţa cu disperare, trăgând-o şi încercând s-o calmeze:
— Haide, bombonico, haide.
Ea îl urmă, dar nu îndeajuns de repede. Pe când traversau curtea, faţada primului etaj, arzând pe dinăuntru, se prăbuşi încet înainte, împinsă de bârnele acoperişului. Cioturile şi aşchiile zburară ca nişte schije; o bucată de lemn îl izbi pe Lyubov, azvârlindu-l într-o parte. Căzu cu faţa în jos într-o baltă de noroi ce sclipea sub flăcări. Nu văzu o vânătoare mică şi verde care sări la fată, o târî de păr şi-i reteză gâtul. Nu mai zări nimic.
CAPITOLUL VI
În noaptea aceea nu s-a cântat nici un cântec. Au fost numai ţipete şi tăceri. Când navele zburătoare au luat foc, Selver exultă şi-l podidiră lacrimile, dar nu scoase nici un cuvânt. Tăcut, cu aruncătorul de flăcări în braţe, se întoarse pentru a-şi conduce oamenii în oraş.
Fiecare grup din vest şi nord era condus de un fost sclav, care-i slujise pe yeomeni în Central şi cunoştea drumurile şi clădirile.
Majoritatea celor veniţi să atace în noaptea aceea nu văzuseră niciodată oraşul yeomenilor; mulţi dintre ei nu văzuseră nici măcar un yeoman. Veniseră acolo deoarece îl urmau pe Selver, împinşi de visul rău pe care numai el putea să-i înveţe cum să-l stăpânească. Erau sute şi sute, bărbaţi şi femei; aşteptaseră nemişcaţi în linişte, în bezna ploioasă, de jur împrejurul oraşului, pe când foştii sclavi, câte doi, trei, făcuseră ceea ce se hotărâse că trebuie făcut mai întâi; spărseseră conducta de apă, tăiaseră sârmele ce aduceau lumina de la Casa Generatorului, pătrunseseră în Arsenal şi-l goliseră. Primele morţi, cele ale paznicilor, fuseseră tăcute, executate iute, în întuneric, cu arme de vânătoare: laţ, cuţit, săgeată. Dinamita, furată mai devreme, în cursul nopţii de la tabăra forestieră aflată la cincisprezece kilometri spre sud, fusese pregătită în Arsenal şi în beciul Cartierului General, în vreme ce în alte locuri erau declanşate incendii; apoi începuseră sirenele de alarmă, focurile străluciseră şi atât noaptea cât şi tăcerea, pieriseră. Majoritatea bubuiturilor şi răpăiturilor de arme veneau de la yeomenii care se apărau, pentru că numai foştii sclavi luaseră arme din Arsenal şi le foloseau; ceilalţi îşi păstraseră suliţele, cuţitele şi arcurile. Zgomotul înfiorător care acoperea însă totul provenea de la dinamita plasată şi detonată de Reswan şi alţii care lucraseră în ţarcurile din taberele forestiere; exploziile sfărâmaseră zidurile Cartierului General şi distruseseră hangarele şi navele.
În noaptea aceea, în oraş erau o mie şapte sute de yeomeni, dintre care, cinci sute de femei; se spunea că toate femelele yeomenilor erau acolo, de aceea Selver şi cu ceilalţi se hotărâseră să acţioneze, cu toate că încă nu se strânseseră toţi cei care doreau să participe. Patru sau cinci mii de bărbaţi şi femei veniseră de prin păduri la Reuniunea de la Endtor şi de acolo merseseră la Central.
Focurile ardeau, uriaşe, iar mirosul de fum şi sânge era apăsător.
Selver avea gura uscată şi-l durea gâtul; nu putea vorbi şi tânjea după apă. Conducându-şi grupul pe poteca centrală a oraşului întâlniră un yeoman care alerga spre ei, desluşindu-se uriaş pe fondul negru al fumului. Selver ridică aruncătorul de flăcări şi declanşă contactul chiar în clipa când yeomenul alunecă în noroi, căzând în genunchi. Din ţeavă nu ieşi nici jetul şuierător, nici flacăra, gazul se consumase atunci când incendiase navele din afara hangarului. Selver lăsă să-i cadă. arma grea. Yeomanul era neînarmat.
— Lăsaţi-l să plece, încercă Selver să spună, dar glasul îi era stins şi doi bărbaţi, vânători ai Poienilor Abtam, săriseră deja pe lângă el, cu cuţitele ridicate. Mâinile mari şi dezgolite se încleştară în aer, apoi căzură inerte. Trupul uriaş zăcea pe potecă. Acolo, în fostul centru al oraşului, mai erau multe alte corpuri. Dintre toate zgomotele, acum se auzeau numai flăcările.