— S-a terminat cu omorurile, începu el. Toată lumea trebuie să afle lucrul ăsta. Îi privi cu atenţie: Va trebui să vorbesc cu cei din ţarcuri. Cine-i conduce?
— Curcanul, Talpă-lată, Ochi-umezi, răspunse Reswan.
— Curcanul e viu? Bine, Greda, ajută-mă să mă ridic, mi s-au înmuiat picioarele…
După ce se plimbă o vreme, până când se simţi mai în puteri, porniră spre Eshsen, aflat la două ore de mers de Endtor.
Ajunşi acolo, Reswan urcă o scară rezemată de zidul lagărului şi strigă în dialectul stricat, învăţat de la pământeni:
— Dong, vino la poartă, iute-iute!
Pe aleile dintre barăcile scunde din ciment, câţiva dintre yeomeni strigară şi aruncară în el cu noroi. Se feri şi aşteptă.
Bătrânul colonel nu ieşi, dar Gosse, poreclit de ei Ochi-umezi, apăru şchiopătând dintr-o colibă şi-i răspunse:
— Colonelul Dongh este bolnav; nu poate veni.
— Bolnav, ce fel?
— Intestinele, din cauza apei. Ce vreţi?
— Vorbim, vorbim… Lordul meu Zeu, spuse Reswan în graiul său, privind spre Selver, Curcanul se ascunde, vrei să vorbeşti cu Ochi-umezi?
— Bine.
— Arcaşii, atenţie la poartă!… La poartă, dom'le Gosse iute-iute!
Poarta se deschise doar atât cât să se strecoare Gosse. Bărbatul rămase singur dincolo de zid şi privi grupul condus de Selver. Nu putea călca pe un picior, rănit în Noaptea din Eshsen. Purta o pijama ruptă, pătată de noroi şi udă de ploaie. Părul sur îi atârna în jurul urechilor şi pe frunte. De două ori mai înalt decât paznicii săi, se ţinea drept şi, cu toată mizeria lui, curajos şi mânios.
— Ce vreţi?
— Trebuie să vorbim, domnule Gosse, spuse Selver, care învăţase engleza corectă de la Lyubov. Sunt Selver, din Frasinul din Eshreth. Sunt prietenul lui Lyubov.
— Da, te cunosc. Ce doreşti?
— Vreau să se termine cu omorurile, dacă atât oamenii voştri cât şi ai noştri îşi vor respecta promisiunile. Puteţi fi liberi, dacă îi strângeţi pe toţi oamenii din taberele forestiere din Sornolul de Sud, Kushil şi Rieshwel şi veţi sta cu toţii aici. Puteţi locui acolo unde pădurea este moartă şi v-aţi semănat recoltele. Tăiatul copacilor trebuie să înceteze.
— Taberele n-au fost atacate? tresări Gosse.
— Nu.
Gosse nu răspunse nimic.
Selver îl privi şi vorbi din nou.
— Cred că acum v-au rămas mai puţin de două mii de oameni pe planetă. Femeile au murit toate. În alte tabere mai există arme; puteţi ucide mulţi dintre noi. Însă şi noi avem arme de-ale voastre. Iar noi suntem mai mulţi decât puteţi ucide. Cred că ştiţi asta şi de aceea n-aţi cerut să vi se trimită aruncătoare de flăcări, ca să omorâţi paznicii şi să fugiţi. N-aţi fi rezolvat nimic; suntem cu adevărat foarte mulţi. Ar fi mult mai bine dacă aţi fi de acord cu propunerea noastră: aţi putea aştepta nestânjeniţi sosirea uneia dintre Navele Mari, ca să părăsiţi planeta. Cred că asta se va întâmpla peste vreo trei ani.
— Da, trei ani… De unde ştii?
— Noi, sclavii, avem urechi, domnule Gosse.
În sfârşit, Gosse îl privi cu atenţie. Se uită apoi în altă parte şi se foi, încercând să-şi menajeze piciorul. Îl privi din nou pe Selver, şi iar îi ocoli căutătura.
— Am promis, deja, să nu facem nici un rău alor voştri. De asta au fost trimişi acasă muncitorii. Degeaba însă, n-aţi ascultat…
— Nu a fost o promisiune adresată nouă.
— Cum putem face o înţelegere, sau un tratat, cu nişte oameni care n-au un guvern şi nici o autoritate centrală?
— Nu ştiu. Nu sunt sigur că voi ştiţi ce înseamnă o promisiune. Ultima a fost repede încălcată.
— Ce vrei să spui? De cine, cum?
— În Rieshwel, Noua Javă. Acum două săptămâni. Un oraş a fost incendiat, iar oamenii lui ucişi de yeomenii din tabăra de acolo.
— Despre ce tot vorbeşti?
— Despre veştile pe care ni le-au adus mesagerii din Rieshwel.
— Este o minciună. Înainte de masacru, am ţinut permanent legătura radio cu Noua Javă. Nimeni n-au ucis acolo, sau în altă parte, băştinaşii.
— Tu vorbeşti despre adevărul cunoscut vouă, rosti Selver, iar eu despre cel cunoscut de mine. S-ar putea să nu ştii nimic de asasinatele din Rieshwel; dar trebuie să accepţi spusele mele. Repet, totuşi: promisiunea trebuie făcută împreună cu noi şi trebuie respectată. Poate vrei să discuţi despre lucrurile astea cu colonelul Dongh şi cu ceilalţi.
Gosse se îndreptă către poartă, apoi se întoarse, adresându-i-se cu vocea lui groasă şi răguşită:
— Cine eşti tu, Selver? Tu ai… tu ai organizat Atacul? Tu l-ai condus?
— Da.
— Atunci, tot sângele este pe mâinile tale, făcu Gosse şi adăugă cu o furie bruscă: Să ştii că şi sângele lui Lyubov. „Prietenul” tău, Lyubov, este mort.
Selver nu înţelese expresia. Învăţase ce era omorul, dar despre vinovăţie nu ştia mai nimic, în afara numelui ei. Simţi un fel de teamă atunci când privirea sa întâlni ochii palizi şi acuzatori ai lui Gosse. În el se ridică o senzaţie asemănătoare cu o răceală de moarte. Încercă să şi-o îndepărteze, închizând pentru o clipă ochii. În cele din urmă, răspunse:
— Lyubov este prietenul meu şi nu e chiar atât de mort.
— Sunteţi copii, exclamă Gosse cu ură. Copii sălbatici. Nu aveţi concepţia realităţii. Ăsta nu e un vis, e realitatea! L-aţi ucis pe Lyubov. Este mort. Aţi ucis femeile — femeile! — le-aţi ars de vii şi le-aţi măcelărit, ca pe nişte animale!
— Trebuia să le lăsăm să trăiască? răspunse Selver cu aceeaşi vehemenţă, dar mai încet, parcă într-un cântec. Să se înmulţească aidoma unor insecte în cadavrul Lumii? Să fiţi mai mulţi decât noi? Le-am ucis ca să vă sterilizăm pe voi. Ştiu ce este un realist, domnule Gosse. Lyubov şi cu mine am discutat despre aceste cuvinte. Un realist este un om care cunoaşte atât lumea, cât şi propriile lui vise. Voi nu sunteţi sănătoşi: între voi nu există nici măcar unul la mie care să ştie cum să viseze. Nici măcar Lyubov nu ştia, iar el era cel mai bun dintre voi. Dormiţi, vă treziţi şi uitaţi visele, dormiţi din nou şi vă treziţi din nou, şi aşa vă treceţi vieţile crezând că asta înseamnă a fi, viaţă, realitate! Nu sunteţi copii, sunteţi maturi, dar nebuni. De asta a trebuit să vă omorâm, înainte ca să ne înnebuniţi şi pe noi. Acum, întoarce-te şi discută despre realitate cu ceilalţi nebuni. Discutaţi mult şi bine!
Gărzile deschiseră poarta, ameninţându-i cu lăncile pe yeomenii îngrămădiţi acolo; Gosse reintră în lagăr, aplecându-şi umerii largi, ca şi cum s-ar fi ferit de ploaie.
Selver era foarte obosit. Conducătoarea din Berre şi o altă femeie veniră şi-l luară cu ele, punându-i braţele pe umerii lor, ca să-l susţină dacă s-ar fi împiedicat. O vânătoare tânără, pe nume Greda, verişoară din Arborele lui, glumi cu el şi Selver îi răspunse râzând. Întoarcerea în Endtor dură parcă zile întregi.
Se simţea prea slăbit ca să mănânce. Bău puţină supă fierbinte şi se întinse lângă Focul Bărbaţilor. De fapt, Endtor nu era un oraş, ci o simplă tabără, ceva mai mare, lângă râu, locul favorit de pescuit al oraşelor care existaseră în pădurea din jur înainte de sosirea yeomenilor. Nu exista un Culcuş, Endtor era alcătuit doar din două inele de foc şi piatră neagră, şi dintr-un tăpşan lung şi ierbos, dincolo de râu, unde, în caz de nevoie, se puteau instala corturi. Râul Menned, cel mai mare râu din Sornol, murmura neîncetat în lume şi în vis la Endtor.