— Un lucru inteligent. Altceva?
Colonelul Dongh începu o replică mânioasă, apoi se opri, pălind.
— Daţi-mi ceva pe care să stau, zise el.
Selver ocoli grupul de yeomeni, o luă în susul pantei, spre căsuţa cu două camere şi luă şezlongul. Înainte de a părăsi încăperea tăcută, se aplecă şi îşi lipi obrazul de lemnul negeluit şi scrijelit al mesei, unde stătea Lyubov atunci când lucra, fie singur, fie cu el; pe masă erau câteva hârtii de ale lui şi Selver le atinse uşurel. Scoase şezlongul şi-l instală pentru Dongh. Bătrânul se aşeză, muşcându-şi buzele şi strângând din ochi de durere.
— Domnule Gosse, poate că vorbeşti dumneata în locul colonelului, spuse Selver. Nu se simte prea bine.
— O să vorbesc eu, păşi Benton în faţă, dar Dongh clătină din cap şi murmură:
— Gosse.
Cu colonelul pe post de spectator, merse mult mai uşor. Yeomenii acceptau condiţiile lui Selver. Printr-un tratat mutual de pace, îşi retrăgeau toate taberele şi se instalau într-o singură zonă, regiunea defrişată din Sornolul Mijlociu: cam trei mii cinci sute de kilometri pătraţi, cu suficiente râuri. Promiteau să nu intre în pădure; oamenii pădurii promiteau să nu treacă prin Ţinuturile Tăiate.
Mai multe discuţii au cauzat cele patru elicoptere rămase. Yeomenii insistau că aveau nevoie de ele pentru a transporta în Sornol oamenii de pe celelalte insule. Deoarece aparatele de zbor aveau spaţiu numai pentru patru pasageri, Selver considera că yeomenii puteau ajunge în Eahsen mai degrabă pe jos şi le oferi transportul naval peste strâmtori; se părea totuşi că yeomenii nu mergeau prea mult pe jos. Perfect, puteau păstra hoperele pentru ceea ce ei numeau „Operaţiunea Transportul”. După aceea, aveau să le distrugă… Refuz. Mânie. Ţineau la maşinării mai mult decât la trupurile lor. Selver cedă, acceptând să-şi păstreze hoperele dacă zburau numai deasupra Ţinuturilor Tăiate şi dacă armamentul de la bord era distrus. În legătură cu ultimul punct se certară între ei, pe când Selver aşteptă, repetând din când în când termenii săi, deoarece nu dorea să renunţe la ei.
— Ce contează, Benton? exclamă în cele din urmă bătrânul colonel, furios şi tremurând, nu vezi că tot nu putem folosi blestematele de arme? Există trei milioane din fiinţe de astea, împrăştiate pe toate insulele nenorocite, toate acoperite cu tufişuri şi copaci, nici un oraş, nici o reţea vitală, nici un control centralizat. 6 structură de tip guerilla nu poate fi distrusă cu bombe — e lucru dovedit — de fapt, partea lumii în care m-am născut eu a dovedit-o timp de treizeci de ani, luptând, pe rând, cu supraputeri importante, în secolul douăzeci. Iar până la sosirea unei nave nu avem cum să ne dovedim superioritatea. Să lăsăm armamentul greu, dacă putem păstra armele mici pentru vânătoare şi auto-apărare.
Era Bătrânul lor şi opinia lui triumfă în cele din urmă, aşa cum s-ar fi întâmplat şi într-un Culcuş al Bărbaţilor. Benton se îmbufnă. Gosse începu să vorbească despre ce s-ar fi putut întâmpla dacă tratatul ar fi fost încălcat, dar Selver îl opri.
— Toate astea sunt numai posibilităţi, nimic nu e sigur. Nava voastră cea mare se va întoarce după trei ani, adică trei ani şi jumătate, după numărătoarea voastră. Până atunci, sunteţi liberi. Nu o să vă fie prea greu. Din Centralville nu se va mai lua nimic, cu excepţia unor lucrări ale lui Lyubov pe care vreau să le păstrez. Deţineţi încă majoritatea uneltelor de tăiat copaci şi săpat pământ; dacă vă mai trebuie şi altele, minele de fier din Peldel sunt pe teritoriul vostru. Mai rămâne de lămurit un singur lucru: Când va sosi nava aceea, ce se va întâmpla cu voi şi cu noi?
— Nu ştim, răspunse Gosse.
— Dacă nu aţi fi distrus ansiblul, interveni Dongh, puteam primi informaţii asupra acestor chestiuni şi, desigur, rapoartele noastre ar fi influenţat deciziile luate în privinţa statutului planetei, care putea fi clarificat chiar înainte de întoarcerea-navei de pe Prestno. Dar, datorită distrugerilor cauzate de ignoranţa voastră în ceea ce priveşte propriile interese, nu avem nici măcar un radio care să transmită la trei sute de kilometri.
— Ce este un ansiblu?
Cuvântul nu mai apăruse în discuţie; era ceva nou pentru Selver.
— MCI, făcu morocănos colonelul.
— Un fel de radio, explică arogant Gosse. Ne pune în legătură imediată cu planeta-mamă.
— Fără să mai aştepte douăzeci şi şapte de ani? Gosse îl privi atent pe Selver.
— Corect. Aşa este. Ai învăţat multe de la Lyubov, nu?
— Sigur că da, făcu Benton. A fost amicul verzui al lui Lyubov. A cules tot ce era important de ştiut şi ceva pe deasupra. Aşa cum ar fi: punctele vitale în cazul unui sabotaj, posturile de gardă şi intrările arsenalului. Pesemne că au comunicat până la începerea masacrului.
— Raj e mort, privi stânjenit Gosse. Lucrurile astea sunt acum lipsite de sens, Benton. Trebuie să stabilim…
— Încerci să insinuezi că Lyubov a fost implicat în vreo activitate care ar fi însemnat trădare pentru Colonie, Benton? rosti Dongh, strâmbându-se şi apăsându-se cu mâna pe pântece. Printre oamenii mei n-au existat spioni sau trădători, au fost verificaţi înainte de-a părăsi Terra şi-i cunosc pe cei cu care am de a face.
— Nu insinuez nimic, domnule colonel. O spun direct: Lyubov i-a aţâţat pe creechi şi, dacă ordinele nu s-ar fi modificat după vizita navei flotei, asta nu s-ar fi întâmplat niciodată.
Gosse şi Dongh începură să vorbească în acelaşi timp.
— Sunteţi cu toţii foarte bolnavi, remarcă Selver, ridicându-se şi scuturându-se, deoarece frunzele de stejar, cafenii şi umede, se lipiseră de blana lui scurtă. Îmi pare rău că a trebuit să vă ţinem în ţarcul creeche, nu este un loc bun pentru minte. Vă rog, chemaţi-vă oamenii din tabere. Când toţi vor fi aici şi armamentul greu va fi distrus, iar tratatul citit tuturor, atunci o să vă dăm drumul. Porţile lagărului se vor deschide astăzi, după plecarea mea. Mai este ceva?
Nu vorbi nimeni. Priveau în jos către el. Şapte bărbaţi voinici, bronzaţi sau cu pielea arămie şi spână, acoperiţi de straie, cu ochi negri şi rânjind; doisprezece omuleţi, verzui sau cafenii-verzui acoperiţi de blană, cu ochii mari ai fiinţelor semi-nocturne, cu chipuri visătoare; între cele două grupuri, Selver, translatorul, fragil, desfigurat, ţinând destinele lor în mâinile sale goale. Ploaia cădea mărunt pe pământul cafeniu din jur.
— Adio, atunci, încheie Selver şi îşi luă oamenii.
— Nu sunt chiar atât de proşti, observă conducătoarea din Berre, pe drumul spre Endtor. Credeam că sunt proşti dar au înţeles că eşti un zeu, am citit-o pe feţele lor la sfârşitul discuţiilor. Vorbeşti foarte bine păsăreasca asta. Ce urâţi sunt, crezi că şi copii lor sunt spâni?
— Asta sper că nu vom afla niciodată.
— Brr, gândeşte-te, să îngrijeşti un copil care nu este îmblănit… E ca şi cum ai mângâia un peşte.
— Sunt cu toţii nebuni, vorbi bătrânul Tubab, părând extrem de tulburat. Lyubov nu era aşa, când venea în Tuntar. Era ignorant, dar nu insensibil. Ăştia însă se ceartă şi se răstesc la cel bătrân şi se urăsc între ei, uite aşa. Îşi contorsionă chipul cu blană sură, imitând expresiile pământenilor, ale căror cuvinte nu reuşise, desigur, să le urmărească. Asta le-ai spus, Selver, că sunt nebuni?
— Le-am spus că sunt bolnavi. Totuşi, au fost înfrânţi, răniţi şi încuiaţi în cuşca aceea de piatră. După asta, oricine poate să fie bolnav şi să aibă nevoie de oblojire.
— Cine să-i oblojească? întrebă conducătoarea din Berre. Toate femeile lor au murit. Păcat pentru ele. Amărâţii… sunt ca nişte păianjeni mari şi goi, brr!