— Sunt oameni, oameni, ca noi, oameni, interveni Selver cu vocea tăioasă şi ascuţită ca briciul.
— Oh, dragul meu Lord Zeu, ştiu, spuneam doar că arată ca nişte păianjeni, făcu bătrâna mângâindu-l pe spate. Uitaţi-vă, oameni, Selver e obosit de drumurile astea între Endtor şi Eshsen, să ne aşezăm şi să ne odihnim puţin.
— Nu aici, vorbi Selver. Se aflau încă în Ţinuturile Tăiate printre cioturi şi pante ierboase, sub cerul liber. Când ajungem sub copaci…
Se împiedică şi cei care nu erau zei îl ajutară să umble pe drum.
CAPITOLUL VII
Davidson găsi o întrebuinţare bună magnetofonului maiorului Muhamed. Cineva trebuia să consemneze evenimentele de pe Noul Tahiti, o istorie a crucificării Coloniei Terrane. Aşa ca, atunci când navele aveau să sosească de pe Pământul-Mamă, să se afle adevărul. Ca generaţiile următoare să înveţe de câtă laşitate, trădare şi nebunie erau capabili oamenii, dar şi de cât curaj, împotriva tuturor şanselor. În timpul său liber — nu prea mult, de când îşi asumase comanda — înregistră întreaga istorie a Masacrului Taberei Smith şi completă evenimentele la zi pentru Noua Javă, King şi Central, pe cât putea, pe baza ştirilor primite de la statul major din Centrai. Nimeni nu avea să ştie exact ce se întâmplase acolo, doar creechii, căci oamenii încercau să-şi acopere greşelile şi trădările. Totuşi, liniile principale erau clare. 6 ceată organizată de creechi condusă de Selver, fusese lăsată în arsenal şi în hangare şi ieşise de acolo cu dinamită, grenade, arme şi aruncătoare de flăcări, distrugând complet oraşul şi măcelărindu-i pe oameni. La mijloc fusese o trădare, faptul că statul major explodase primul dovedea acest lucru. Bineînţeles, Lyubov participase la asta şi prietenii lui cei verzi dovediseră exact recunoştinţa la care te puteai aştepta, retezându-i beregata. Cel puţin, Gosse şi Benton pretindeau că-l văzuseră mort în dimineaţa de după masacru. Puteai însă să-l crezi pe vreunui? Te puteai aştepta ca orice om rămas în viaţă în Central după noaptea aceea să fie, mai mult sau mai puţin, un trădător. Trădătorul rasei…
Afirmau că femeile muriseră toate. Asta era rău, dar şi mai rău era faptul că nu avea motiv să creadă. Pentru creechi era uşor să facă prizonieri în păduri şi nimic nu era mai uşor de prins decât o fată îngrozită, fugind dintr-un oraş incendiat. Şi n-ar fi încercat drăcuşorii cei verzi să pună mâna pe o fată şi s-o supună la experienţe? Dumnezeu ştie câte femei trăiau încă în colibele creechilor, legate, sub pământ, într-una din găurile alea puturoase, atinse, pipăite, târâte şi trecute pe sub maimuţele alea păroase şi împuţite. Era de neînchipuit. Dar ce Dumnezeu, cineva trebuia să se gândească şi la astea…
A doua zi după măcel, un hoper din King aruncase prizonierilor, un receptor-emiţător şi, din ziua aceea, Muhamed înregistrase toate convorbirile avute cu Central. Cea mai incredibilă fusese o conversaţie între el şi colonelul Dongh. Prima dată când o ascultase, Davidson rupsese banda de pe rolă şi o arsese. Acum, ar fi dorit s-o fi păstrat, ca dovadă perfectă a totalei incompetente manifestate de statul major în Central şi Noua Javă. Cedase însă furiei şi o distrusese. Dar cum să fi stat şi să-i asculte pe colonel şi maior discutând despre predarea totală în mâinile creechilor, acceptând să nu încerce represalii, să nu se apere, să renunţe la tot armamentul greu şi să se strângă cu toţii pe un teren ales pentru ei de către creechi, o rezervaţie ce li se cedase de generoşii lor învingători, bestiile verzi? Era incredibil. Pur şi simplu incredibil.
Probabil că bătrânul Ding Dong şi Moo nu erau trădători cu bună ştiinţă. Se tâmpiseră însă, îşi pierduseră capul. Planeta asta blestemată le făcuse felul. Îţi trebuia o personalitate foarte puternică pentru a-i rezista. Ceva din aer, poate polenul de la toţi copacii ăia, acţiona pesemne ca un drog şi-i tâmpea pe oamenii obişnuiţi, retezându-le contactul cu realitatea, exact cum se petrecea cu creechii. Apoi, fiind atât de puţini, era un fleac pentru creechi să-i termine.
Păcat că Muhamed trebuise să fie îndepărtat, dar era limpede că n-ar fi fost niciodată de acord cu planul lui Davidson; era sărit rău de pe fix. Oricine ar fi auzit banda aia ar fi fost de aceeaşi părere. Mai bine că fusese împuşcat înainte de a şti ce se petrece de fapt; acum ruşinea n-avea să-i mai păteze numele, ca în cazul lui Dongh, sau al celorlalţi ofiţeri rămaşi vii în Central.
În ultima vreme, Dongh nu mai vorbise. De obicei, la Transmisiuni era Juju Sereng. Davidson flecărise multă vreme cu Juju şi-l considera prieten, dar acum nu mai putea avea încredere în nimeni. Juju era tot de neam asiatic. Realmente, era curios ce mulţi dintre ei supravieţuiseră masacrului din Centralville; dintre cei cu care vorbise, singurul ne-asiatic era Gosse. Aici, în Java, cei cincizeci şi cinci de oameni rămaşi loiali după reorganizare erau în majoritate eurafri ca el, câţiva afri şi afroasiatici, dar nici un asiatic pur. La urma urmei, sângele contează. Nu poţi fi om adevărat fără să ai în vene ceva sânge din Leagănul Omenirii. Asta n-avea să-l oprească totuşi, de la a-i salva pe nenorociţii galbeni din Central. Dar explica prăbuşirea lor morală sub tensiune.
— Nu-ţi dai seama în ce bucluc ne bagi, Don? îl întrebase Juju Sereng cu vocea lui seacă. Am făcut un pact cu creechii. În plus, ordinele de pe Pământ ne previn să nu ne amestecăm în treburile hilfilor sau să trecem la represalii. De fapt, cum dracu am putea trece la represalii? Acum, după ce au venit toţi din Ţinutul King şi din Centralul de Sud, suntem mai puţin de două mii, iar voi, acolo, în Java sunteţi vreo şaizeci şi cinci, nu? Chiar crezi că două mii de oameni pot să învingă trei milioane de inamici inteligenţi, Don?
— Juju, o pot face cincizeci de oameni. E o chestie de voinţă, îndemânare şi armament.
— Rahat! Don, uiţi că s-a încheiat un acord. Iar dacă-l călcăm, ne-am ars. Deocamdată, asta ne ţine la suprafaţă. Poate că atunci când nava se va întoarce de la Prestno şi o să vadă ce se întâmplă, se va hotărî exterminarea creechilor. Nu ştim. Creechii se pare însă că respectă pactul, de fapt a fost ideea lor, şi noi trebuie să facem la fel. Ne pot rade, în orice clipă, aşa cum au făcut cu Centralville. Au venit atunci cu miile. Pricepi, Don?
— Sigur că-nţeleg, Juju. Dacă vă e frică să folosiţi alea trei hopere pe care le mai aveţi, le puteţi trimite aici cu câţiva tipi care văd lucrurile aşa cum le vedem noi. Ca să vă eliberez de unul singur mi-ar trebui, într-adevăr, câteva hopere în plus.
— N-o să ne eliberezi, o să ne suni sfârşitul, prostule. Adu imediat elicopterul ăla în Central; este ordinul personal al colonelului, în calitate de O.C. Activ. Îţi aduci cu el şi oamenii; douăsprezece zboruri, n-o să ai nevoie de mai mult de patru zile locale. Ascultă ordinele şi dă-i drumul.
Tronc! Întrerupsese legătura… Îi era teamă să mai discute cu el.
La început, se temu să nu trimită cele trei hopere peste ei, să-i bombardeze şi să termine cu tabăra Noua Javă; căci, teoretic, nu se supunea ordinelor şi bătrânul Dongh nu tolera elementele independente. Uite ce-i făcuse deja lui Davidson pentru raidul acela din Smith… Iniţiativa se pedepsea. Lui Ding Dong îi plăcea supunerea, ca majorităţii ofiţerilor. Realmente şocat, Davidson înţelesese în cele din urmă, că hoperele nu constituiau o ameninţare pentru el, deoarece lui Dongh, Sereng, Gosse, chiar şi lui Benton le era frică să le trimită. Creechii ordonaseră să ţină hoperele în Rezervaţie, iar ei ascultau ordinele.