Cristoase, îi venea rău. Era timpul să acţioneze. Aşteptaseră deja aproape două săptămâni. Tabăra lui era bine apărată; întăriseră sârma stocadei şi o înălţaseră încât nici un maimuţoi verde să nu poată trece peste ea, iar puştiul ăla deştept, Aabi, construise o grămadă de mine îngropate, pe care le puseseră în jurul stocadei, într-o centură de o sută de metri. Acum sosise timpul să le arate creechilor că puteau să manevreze oiţele din Central, dar pe Noua Javă aveau de-a face cu bărbaţi. Ridică hoperul în văzduh şi, din el, dirijă un pluton de cincisprezece infanterişti spre o aşezare creeche, în sudul taberei. Învăţase cum să le recunoască din aer; semnul distinctiv erau livezile, concentrări dintr-un anumit soi de arbore, deşi nu plantaţi în rânduri, aşa cum ar fi făcut oamenii. Era incredibil ce multe sălaşuri aveau. Pădurea viermuia, pur şi simplu. Expediţia lor incendie aşezarea respectivă manual, apoi, întorcându-se cu doi băieţi, reperă o alta, la mai puţin de patru kilometri de tabără. Asupra acesteia, doar ca să-şi pună semnătura clară şi limpede pentru oricine, lansă o bombă. O bombă incendiară, nu una mare, dar, băiete! ce mai de blană verde a zburat! Lăsase în pădure o gaură uriaşă, iar marginile găurii ardeau.
Desigur, când va trece la represalii masive, asta avea să fie adevărata lui armă. Incendierea pădurii.
Putea da foc unei insule întregi, cu bombe şi napalm lansate din hoper. Trebuia doar să aştepte o lună sau două, să treacă sezonul ploios. Să incendieze King, Smith, sau Central? Poate King, mai întâi, ca avertisment, căci acolo nu mai rămăseseră oameni. După aceea, Centralul, dacă nu se cuminţeau.
— Ce încerci să faci? întrebă vocea de la radio, iar el rânji, deoarece suna jalnic. Ştii ce faci, Davidson?
— Da.
— Crezi c-o să-i învingi pe creechi?
De data asta nu era Juju, s-ar fi putut să fie umflatul ăla de Gosse, sau oricare altul dintre ei; nu conta, toţi o luaseră razna.
— Exact, făcu el ironic.
— Crezi că dacă vei continua să arzi satele, vor veni la tine să se predea… toţi, trei milioane. Aşa este?
— Poate.
— Uite, Davidson, ţiui şi bâzâi radioul; foloseau un aparat de rezervă, deoarece transmiţătorul cel mare se pierduse împreună cu aşa-zisul ansiblu, care nu reprezenta nici un fel de pierdere. Uite, mai e cineva pe acolo cu care să putem vorbi?
— Nu, toţi sunt destul de ocupaţi. Ne distrăm grozav aici, dar nu mai avem dulciuri, fructe, piersici, chestii de astea. Unora le lipsesc al dracului de mult. De asemenea, trebuia să primim un lot de marijuana, dinainte de-a fi voi capturaţi. Dacă trimit hoperul ne puteţi da câteva lădiţe cu dulciuri şi ţigări?
O pauză.
— Da, trimite-l.
— Grozav. Băgaţi lădiţele într-o plasă, ca băieţii s-o poată agăţa fără să mai aterizeze.
Rânji. La elălalt receptor, se auzi o foială şi apoi bătrânul Dongh îi vorbi pentru prima dată lui Davidson. Printre ţiuiturile undelor scurte, glasul său părea stins.
— Ascultă, căpitane, vreau să ştiu dacă-ţi dai seama la ce măsuri mă vor împinge acţiunile tale din Noua Javă. Nesocotirea în continuare a dispoziţiilor mele. Încerc să vorbesc cu tine ca fiind un ostaş loial şi înţelegător. Pentru a asigura liniştea personalului meu de aici, din Central, voi fi pus în situaţia de a spune băştinaşilor — că noi nu ne putem asuma responsabilitatea acţiunilor tale.
— Aşa este, sir.
— Încerc să-ţi explic că asta înseamnă să le spunem că nu vă putem opri de la încălcarea pactului acolo, în Java. Personalul vostru este de şaizeci şi şase de oameni, dacă nu mă înşel, ei bine, îi vreau aici, în Central, întregi şi sănătoşi, împreună cu noi, pentru a o aştepta pe Shackleton, menţinând colonia laolaltă. Ai luat-o pe un drum sinucigaş, iar eu răspund de oamenii pe care îi ai acolo.
— Nu, sir. Eu răspund. Liniştiţi-vă. Atunci când veţi vedea jungla arzând, ştergeţi-o în mijlocul unei Fâşii, pentru că nu vreau să vă prăjim ca pe creechi.
— Ascultă-mă, Davidson, îţi ordon să predai imediat comanda locotenentului Temba şi să te prezinţi aici la raport, ţiui vocea îndepărtată şi Davidson închise brusc radioul, enervat. Înnebuniseră cu toţii, jucându-se de-a soldaţii!, dar rupţi de realitate! De fapt, puţini oameni nu se pierdeau în faţa realităţii, atunci când condiţiile se înrăutăţeau.
După cum se aşteptase, creechii locali nu făcuseră absolut nimic în legătură cu raidurile lui de pedepsire. Ştiuse de la început că singurul mod în care-i putea ţine la respect era teroarea; să nu-i lase să ridice capul. Dacă făceai aşa, ştiau cine era şeful îngenuncheau. Pe o rază de treizeci de kilometri, multe aşezări păreau acum părăsite când ajungea la ele, însă continua să-i trimită pe oameni să le ardă la fiecare câteva zile.
Oamenii deveniseră cam nervoşi. Îi pusese la tăiat, pentru că din cei cincizeci şi cinci de supravieţuitori loiali, patruzeci şi opt asta şi erau: tăietori. Ştiau însă că robocargourile de pe Pământ n-aveau să fie chemate jos ca să încarce buştenii, ci urmau să rămână pe orbită, dând ocol planetei şi aşteptând semnalul care nu avea să mai vină. Era inutil să taie copacii numai aşa, de distracţie; era o muncă dură. La fel de bine îi putea arde. Împărţise oamenii în echipe, inventând tehnici de incendiere. Vremea continua să fie prea umedă ca să poată face mare lucru, dar le ţinea minţile ocupate. Dacă ar fi avut şi celelalte trei aparate, atunci ar fi fost într-adevăr, capabil să dea nişte lovituri… Se gândi la posibilitatea unui raid până la Central, ca să pună mâna pe hopere, dar nu pomeni ideea nici măcar lui Aabi şi Temba, oamenii lui cei mai buni. Existau băieţi care ar fi îngheţat la ideea unei expediţii înarmate împotriva propriului cartier general. Vorbeau într-una despre „când o să ne întâlnim cu ceilalţi”. Nu ştiau că ceilalţi îi abandonaseră, îi trădaseră, vânzându-i creechilor. Nu le spusese nimic despre asta; n-ar fi rezistat şocului.
Într-o bună zi, el, Aabi, Temba şi încă un bărbat întreg la minte aveau să plece cu hoperul, apoi trei dintre ei, înarmaţi cu mitraliere, vor sări jos, vor lua fiecare câte un hoper şi o vor întinde acasă, hop ş-aşa. Cu patru scule cu care puteau face o treabă pe cinste… Nu poţi face omletă fără să spargi ouăle… Davidson râse încântat în bezna căsuţei sale. Tăinuise atâta vreme planul acesta, deoarece îl excita teribil când se gândea la el.
După încă două săptămâni terminaseră cu aşezările creechilor care puteau fi atinse mergând pe jos, iar pădurea era curată şi frumoasă. Fără lepădături. Fără nori de fum deasupra copacilor. Nimeni nu mai sărea din tufişuri, trântindu-se pe pământ cu ochii închişi, aşteptând să fie zdrobit. Gata cu omuleţii verzi, Rămăseseră numai copacii şi o grămadă de locuri incendiate. Băieţii deveniseră realmente nervoşi; era timpul să încerce raidul cu hoperul. Într-o noapte îşi expuse planul Iui Aabi, Temba şi Post.
Niciunul nu comentă vreme de un minut, apoi Aabi vorbi:
— Şi combustibilul, căpitane?
— Avem destul carburant.
— Nu pentru patru hopere; n-ar dura nici o săptămână.
— Vrei să zic! că ăsta mai are doar o lună de funcţionare?
Aabi încuviinţă.
— Bine, atunci va trebui să luăm şi nişte carburant.
— Cum?
— Gândiţi-vă şi singuri.
Stăteau acolo, uitându-se în gol. Îi enervau. Îl deranjau pentru orice fleac. El era un conducător înnăscut, dar îi plăceau şi oamenii care aveau idei.
— Aabi, asta e treaba voastră; găsiţi voi o soluţie, le spuse şi ieşi să fumeze, enervat de modul în care se comportau cu toţii, de parcă nu mai aveau tărie. Pur şi simplu, nu puteau da piept cu realitatea dură.