Nu prea mai aveau ţigări cu marijuana şi nu fumase de câteva zile. Ţigara nu-l ajută cu nimic. Se lăsase noaptea; neagră, umedă şi caldă, mirosind a primăvară. Pe lângă el trecu Ngenene, umblând ca un patinator, sau ca un robot pe şenile; se întoarse încet,cu o mişcare lină şi-l privi pe Davidson, care stătea pe veranda căsuţei, în lumina slabă ce răzbătea dinspre uşă. Era un tăietor cu fierăstrău electric, un bărbat imens.
— Sursa energiei mele este conectată la Marele Generator. Acesta nu poate fi oprit, declară el, privindu-l pe Davidson.
— Du-te în banca ta şi culcă-te! şfichiui Davidson cu glasul acela pe care nu-l înfruntase nimeni, niciodată; şi, după o clipă, Ngenene lunecă mai departe, uriaş şi graţios.
Prea mulţi dintre oameni foloseau tot mai des halucinogenele. Erau suficiente, însă fuseseră prevăzute pentru relaxarea duminicală a tăietorilor, nu pentru soldaţii unui avanpost pierdut pe o planetă ostilă. Nu aveau vreme de aiureli, de visat. Trebuia să încuie drogurile. Asta ar fi însemnat ca unii dintre băieţi să nu mai reziste. Ei bine, să crape, nu poţi face omletă fără să spargi ouă. Poate reuşea să-i trimită înapoi în Central contra unei rezerve de carburant. Îmi daţi două, trei cisterne şi vă dau două, trei trupuri calde, soldaţi loiali, tăietori buni, exact ce vă place, puţin cam pierduţi în ţara viselor…
Rânji şi se întoarse, să-şi anunţe ideea lui Temba şi celorlalţi, când santinela de lângă mormanul de buşteni urlă:
— Vin! zbieră cu o voce ascuţită, ca un copil care se joacă de-a Negrii şi Rhodezienii.
Dinspre parapetul vestic începu să răcnească un altul. O armă detună.
Atunci apărură. Cristoase, veneau. Era incredibil. Erau mii, mii. Fără sunet, fără pic de zgomot, doar urletul acela al santinelei; apoi o detunătură urmată de o explozie — o mină — şi alta, una după alta, sute şi sute de torţe aprinzându-se una de la cealaltă, azvârlite şi vâjâind prin aerul negru şi umed ca nişte rachete,parapetul deveni viu cu creechii care curgeau, curgeau năvală, împingându-se, zbătându-se cu miile. Semănau cu o armată de şobolani văzută de Davidson pe când era copil, în timpul ultimei Foamete, pe străzile Clevelandului, în Ohio, acolo unde crescuse el. Ceva îi izgonise pe şobolani din găurile lor şi ieşiseră la lumină, escaladând zidul, o pătură vie de blană, ochi, lăbuţe şi dinţi, iar el ţipase după mămica lui şi fugise ca nebunul, sau era doar un vis pe care-l avusese când era puşti? Principalul era să-ţi menţii sângele rece. Hoperul se afla în ţarcul creechilor; acolo era încă întuneric şi ajunse imediat. Poarta era încuiată; o încuia întotdeauna în caz că vreo fire mai slabă ar fi intenţionat s-o şteargă, noaptea, la papa Dong. I se păru o veşnicie până scoase cheia, şi o potrivi în lacăt, dar era o chestie de păstrare a sângelui rece, iar apoi îi trebui destul până aleargă la hoper şi-l descuie. Post şi Aabi erau acum cu el. În cele din urmă, se auzi şi ţăcănitul infernal al rotoarelor, acoperind toate zgomotele stranii, vocile ascuţite zbierând, urlând şi cântând. Ei se ridicară şi iadul rămase dedesubt; un ţarc plin de şobolani arzând.
— Trebuie să rămâi cu mintea limpede ca să analizezi rapid o situaţie limită, spuse Davidson. Voi aţi gândit iute şi aţi acţionat iute. Un lucru bun. Unde-i Temba?
— A primit o lance în burtă, răspunse Post.
Aabi, pilotul, părea că voia să conducă el elicopterul, aşa încât Davidson îl lăsă. Se aşeză într-un scaun şi se lăsă pe spate, relaxându-şi muşchii. Pădurea curgea sub ei, negru sub negru.
— Încotro ai luat-o, Aabi?
— Spre Central.
— Nu. Noi nu vrem să mergem în Central.
— Unde vrem noi să mergem? chicoti Aabi, ca o femeie. New York? Beijing?
— Rămâi în aer, Aabi, şi dă ocol taberei. În cercuri mari. Aşa încât să nu se audă.
— Căpitane, de acum tabăra Java nu mai există, interveni Post, şeful unei echipe de tăietori, un bărbat puternic şi masiv.
— După ce creechii vor arde tabăra, o să venim noi şi-i ardem pe creechi. Trebuie să fie vreo patru mii acolo. În spatele elicopterului sunt şase aruncătoare de flăcări. Să-i mai lăsăm douăzeci de minute, începem cu bombele cu napalm, apoi îi prindem cu aruncătoarele pe cei care vor să scape.
— Cristoase, izbucni Aabi, s-ar putea să fie şi băieţi de-ai noştri acolo, poate creechii au luat prizonieri, nu ştim. N-o să mă întorc acolo şi să ard oameni.
Davidson lipi ţeava revolverului de ceafa lui Aabi şi rosti:
— Ba da, ne-ntoarcem; concentrează-te la pilotat băieţaş, şi nu-mi da bătăi de cap.
— În rezervor avem carburant atât cât să ajungem în Central, căpitane, spuse pilotul. Încerca să plece capul şi să scape de armă, ca şi cum l-ar fi deranjat o muscă. Doar atât, urmă el. Nu avem mai mult.
— Atunci e suficient. Întoarce-l, Aabi.
— Eu zic că mai bine să mergem în Central, căpitane, interveni Post cu glasul lui gros, şi asocierea aceea împotriva lui îl înfurie atât de mult pe Davidson încât, întorcând pistolul în mână, ţâşni iute ca un şarpe şi-l izbi pe Post cu patul pistolului peste ureche. Tăietorul se îndoi şi rămase pe scaunul din faţă, cu capul între genunchi şi braţele atârnându-i până la podea.
— Întoarce-l, Aabi, porunci Davidson.
Elicopterul ocoli, într-un cerc larg.
— La dracu, unde-i tabăra, n-am mai mers noaptea cu elicopterul fără semnal de la sol, rosti Aabi cu un glas înfundat, ca şi când ar fi fost răcit.
— Mergi înspre est şi caută focul, vorbi Davidson calm. Niciunul dintre ei nu era bărbat întreg, nici măcar Temba. Niciunul dintre ei nu i se alăturase atunci când situaţia se înăsprise. Mai devreme sau mai târziu cu toţii se aliaseră împotriva lui, pentru că nu puteau, pur şi simplu, să-l urmeze. Cei slabi uneltesc împotriva celor tari, bărbatul puternic trebuie să aibă singur grijă de el. Aşa stăteau lucrurile şi gata. Unde era tabăra?
Pe întunericul ăla trebuiau să vadă clădirile arzând de la o depărtare de câţiva kilometri, chiar pe ploaie. Nu se zărea nimic, Un cer negru-cenuşiu, pământul negru. Poate că focurile se stinseseră. Fuseseră stinse. Să-i fi izgonit oamenii pe creechi? După ce scăpase el? Gândul îi trecu prin minte ca un duş îngheţat. Nu, sigur că nu, erau cincizeci contra câteva mii. Oricum, ce Dumnezeu, în jurul câmpului de mine trebuiau să fie nu ştiu câte bucăţi de creechi sfârtecaţi de explozii. Veniseră al dracului de mulţi. Nimic nu i-ar fi putut opri. N-avea cum să se fi aşteptat la aşa ceva. De unde apăruseră? Zile întregi, în pădurea din jur nu fusese nici urmă de creeche. Veniseră din toate direcţiile, strecurându-se prin păduri, ivindu-se ca şobolanii din găuri. N-avea cum să oprească atâtea mii. Unde dracu era tabăra? Aabi îl înşela, luând-o în altă direcţie.
— Găseşte tabăra, Aabi, rosti el cu blândeţe.
— Pentru Dumnezeu, încerc, răspunse băiatul.
Post nu se mai mişcase, ghemuit în scaunul de lângă pilot.
— Nu putea să dispară, aşa este, Aabi? Ai şapte minute ca s-o găseşti.
— Găseşte-o şi singur, replică Aabi ascuţit.
— Întâi să te văd lângă Post, băiete. Coboară mai jos.
După un minut, Aabi vorbi:
— Acolo parcă ar fi râul.
Era într-adevăr un râu şi o poiană mare; dar unde era tabăra Java? Zburând spre nord, peste luminiş, nu descoperiră nimic.
— Asta trebuie să fie, altă zonă defrişată nu mai există, spuse Aabi, întorcându-se deasupra poienii.