Luminile lor de aterizare ardeau, însă nu se putea zări nimic în afara tunelelor luminoase; ar fi fost mai bine să le fi stins. Davidson se întinse peste umărul pilotului şi răsuci întrerupătorul. Întunericul negru şi umed era ca un prosop întunecat trântit peste ochi.
— Pentru numele lui Dumnezeu! răcni Aabi şi, aprinzând din nou luminile, viră spre stânga, ridicând în acelaşi timp hoperul, dar era prea târziu. Copacii se ridicară gigantici din noapte şi prinseră aparatul.
Elicele urlară amestecând frunzele şi crenguţele într-un ciclon, prin dârele puternice de lumină, însă trunchiurile arborilor erau foarte bătrâne şi tari. Aparatul intră în picaj, păru că tresare şi se smulge spre libertate, apoi căzu printre copaci. Luminile se stinseră. Zgomotul încetă.
— Nu mă simt prea bine, rosti Davidson.
Mai repetă o dată, apoi se opri căci nu avea cui să vorbească. Îşi dădu seama că, de fapt, nici nu rostise ceva. Se simţea ameţit. Pesemne se lovise la cap. Aabi nu era acolo. Unde era? Ăsta era hoperul. Cabina era complet spartă, dar el stătea în continuare pe scaun. Era într-atât de întuneric încât i se părea că este orb. Pipăi în jur şi-l simţi pe Post, inert, ghemuit între scaunul din faţă şi bord. Hoperul tresălta la fiecare mişcare şi pricepu, în cele din urmă, că nu se afla pe sol, ci rămăsese agăţat între copaci. Acum se simţea ceva mai bine şi dorea mai mult ca orice să iasă din cabina neagră şi strâmtă. Se târî pe scaunul pilotului şi scoase picioarele afară, ţinându-se numai în braţe, însă nu dădea de sol, doar de ramuri care-i gâriau picioarele. În cele din urmă, dădu drumul la braţe, fără să ştie cât de sus se afla, deoarece trebuia neapărat să iasă din cabină. Înălţimea era de numai un metru. Aterizarea îi zgudui capul, dar se simţea mai bine stând în picioare. Dacă n-ar fi fost atât de întuneric, atât de negru… Avusese o lanternă la brâu, întotdeauna purta una noaptea, când făcea rondul taberei. N-o mai găsi. Căzuse pesemne. Ar fi fost mai bine să se întoarcă în hoper şi s-o ia. Poate c-o luase Aabi. Cu bună ştiinţă; Aabi izbise hoperul, luase lanterna lui Davidson şi o ştersese. Nenorocitul dracului, era la fel ca toţi. Aerul era negru şi plin de umezeală; habar n-aveai pe unde călcai, peste tot erau rădăcini, tufişuri şi încâlceli. De jur împrejur se auzeau zgomote, apă picurând, foşnete, sunete slabe, animale mici mormăind în beznă. Ar fi fost mai bine să se urce în hoper şi să caute lanterna. Nu ştia însă cum să se suie înapoi. Pragul de jos al uşii era prea sus ca să poată fi atins.
Printre copaci se zări o lumină, o strălucire slabă care dispăru imediat. Aabi luase lanterna şi plecase în recunoaştere, deştept băiat.
— Aabi! îl chemă el cu o şoaptă şuierată.
În timp ce încerca să zărească din nou lumina, călcă pe ceva ciudat. Izbi cu cizma, apoi pipăi cu mâna, prudent, deoarece nu era recomandabil să atingi lucruri pe care nu le poţi vedea. Era ceva lichid şi lunecos, ca un şobolan mort. Retrase iute palma. După un timp, pipăi într-alt loc; simţi şireturile petrecute ale unor bocanci. Pesemne chiar sub picioarele lui, zăcea Aabi mort. Ciocnirea îl azvârlise din hoper. Ei bine, o merita, după trădarea lui de ludă, încercând să fugă în Central. Lui Davidson nu-i plăcea atingerea umedă a părului şi hainelor invizibile. Se ridică. Lumina apăru iarăşi, o sclipire îndepărtată ce se mişca, întreruptă din când în când de trunchiurile copacilor.
Davidson duse mâna la tocul armei. Pistolul nu mai era acolo.
Îl ţinuse în mână, în caz că-l atacau Post sau Aabi. Rămăsese pesemne în elicopter, împreună cu lanterna.
Rămase nemişcat, apoi începu să alerge. Nu putea vedea încotro se îndrepta. Tulpinile arborilor îl izbeau dintr-o parte şi din cealaltă, iar rădăcinile i se agăţau de picioare. Căzu cât era de lung, strivind câteva tufişuri. Ridicându-se pe genunchi şi palme, încercă să se ascundă. Crenguţele ude şi fără frunze îi zgâriau şi plesneau faţa. Se târî cât mai adânc în tufişuri. Mintea îi era concentrată în totalitate asupra mirosurilor complexe de putred şi viu, frunze moarte, descompunere, muguri noi, frunze, flori, mirosurile nopţii şi ale primăverii în ploaie. Lumina îl inundă. Văzu creechii.
Îşi aminti cum procedau ei când erau încolţiţi, precum şi spusele lui Lyubov în legătură cu asta. Se întoarse pe spate, îşi dădu capul înapoi şi închise ochii. Inima îi bubuia în piept.
Nu se întâmplă nimic.
Îi venea greu să deschidă ochii, însă în cele din urmă, reuşi. Continuau să stea acolo: mulţi, zece sau douăzeci. Erau înarmaţi cu lăncile acelea de vânătoare care arătau ca nişte jucării, dar aveau muchii ascuţite ce-ţi puteau sfâşia carnea. Închise ochii şi continuă să zacă.
Nu se întâmplă nimic.
Inima i se potoli şi parcă putea chiar să gândească mai bine. Ceva îl gâdilă pe dinăuntru, ceva aproape ca un râs. Dumnezeule, nu-l puteau atinge! Dacă proprii lui oameni îl trădaseră, şi inteligenţa umană nu mai putea face nimic pentru el, atunci îi păcălea chiar cu trucul lor. Făcea pe mortul şi acţiona reflexul acela instinctiv care-i oprea să ucidă pe ce! aflat în poziţia aceea. Stăteau pur şi simplu în jurul lui, mormăind între ei. Nu-i puteau face nici un rău. Parcă era un zeu.
— Davidson.
Trebui să deschisă ochii. Iarăşi. Torţa purtată de unul dintre creechi continua să ardă, însă mai palid, iar pădurea devenise cenuşie, nu neagră ca un hău. Cum se întâmplase aşa ceva? Trecuseră numai cinci sau zece minute… Nu putea vedea perfect, dar nu mai era noapte. Zărea crengile şi frunzele, pădurea. Putea zări chipul care-l privea. Nu avea nici o culoare, în zorile lipsite de tonuri. Trăsăturile acoperite de cicatrici păreau ale unui om. Ochii erau două găuri întunecate.
— Lasă-mă să mă ridic, rosti brusc Davidson cu un glas puternic şi răguşit.
— Tremura de frig, deoarece îl cuprinsese umezeala solului. Nu putea să zacă acolo, cu Selver privindu-l de sus.
Selver era neînarmat, însă mulţi dintre drăcuşorii din jur aveau nu numai lănci, ci şi revolvere. Furate din rastelul lui din tabăra. Se chinui să se ridice. Hainele îi atârnau îngheţate pe umeri şi pe spatele picioarelor şi nu se putea opri din dârdâit.
— Hai odată, făcu el. Iute-iute!
Selver continua să-i privească. Acum, cei puţin, trebuia să se uite în sus ca să întâlnească ochii lui Davidson.
— Vrei să te ucid? întrebă el.
Învăţase de la Lyubov să vorbească, bineînţeles; până şi glasul său ar fi putut să fie cel al lui Lyubov. Era nefiresc.
— Pot alege?
— Ai zăcut toată noaptea în poziţia care înseamnă că vrei să te lăsăm viu; acum vrei să mori?
Durerea din cap şi din stomac precum şi ura lui pentru monstrul ăla mic şi oribil care vorbea ca Lyubov, şi la a cărui milă ajunsese, durerea şi ura se combinară şi-i arseră stomacul, aşa încât vomită aproape până la leşin. Tremura de frig şi de greaţă. Încercă să-şi păstreze curajul. Păşi brusc înainte şi-l scuipă pe Selver în faţă.
Urmă o pauză scurtă, apoi Selver, cu o mişcare plină de graţie îl scuipă şi el. Râse şi nu făcu nici un gest ca să-l ucidă pe Davidson. Acesta îşi şterse de pe buze scuipatul rece.
— Uite, căpitane Davidson, vorbi creechul cu glăsciorul blând care-l îmbolnăvea pe bărbat, noi amândoi suntem zei, tu şi cu mine. Tu eşti un zeu nebun, iar eu nu ştiu sigur dacă sunt, sau nu, sănătos. Dar suntem zei. Niciodată în pădure nu va mai exista o întâlnire ca aceasta dintre noi. Ne-am adus unul altuia daruri pe care numai zeii le aduc. Tu mi-ai dat darul tău, uciderea semenului, crima. Acum, pe cât pot, îţi aduc darul poporului meu care este: să nu ucizi. Cred că amândoi considerăm darul celuilalt greu de purtat. Totuşi, trebuie să-l porţi singur. Cei asemenea ţie din Eshsen mi-au spus că. dacă te aduc acolo, trebuie să te judece şi să te ucidă, pentru că astea sunt legile lor. De aceea, dorind să-ţi dăruiesc viaţă, nu pot să te iau la Eshsen cu ceilalţi prizonieri; şi nu te pot lăsa liber pentru pădure, deoarece faci mult rău. Vei fi tratat ca unul de-al nostru care a înnebunit. Vei fi dus în Rendlep, unde nu mai trăieşte nimeni, şi lăsat acolo.