Davidson îşi aplecă ţeasta tunsă perie şi arătă o umflătură înapoia uneia dintre urechi.
— Era aproape gata să-mi facă felul — asta după ce-i rupsesem braţul şi-l umplusem de borş pe faţă! Nu mai reuşeam să-l opresc… Ok, toată chestia e că creechii sunt puturoşi, proşti, trădători şi nu simt durerea. Trebuie să fi dur cu ei.
— Nu merită oboseala, căpitane. Blestemaţii ăştia verzi nu vor să lupte, nu vor să muncească, nu vor să facă nimic. Decât să mă enerveze.
În mormăitul lui Oknanawi se simţea o amabilitate, care nu reuşea însă să-i mascheze încăpăţânarea. Nu avea să-i bată pe creechi, pentru că erau cu mult mai plăpânzi decât el; asta era clar în mintea lui şi deveni evident şi pentru Davidson, care acceptă imediat ideea. Ştia cum să-şi manevreze oamenii.
— Fii atent, Ok. Încearcă următoarea chestie: Adună-i pe şefii lor şi spune-le că ai să-i injectezi cu halucinogene. Mescalină, opiu, orice, ei nu le deosebesc, dar se tem de ele. Nu exagera şi-ţi garantez c-o să ai succes.
— De ce le e frică de halu? întrebă şeful de echipă.
— De unde să ştiu? Femeile de ce se tem de şoareci? Ok, în privinţa femeilor şi a creechilor, nu căuta explicaţii! Apropo de tipe, tot mă duc la Central acum, vrei să pun mâna pe vreuna pentru tine?
— Mai bine, ia mâna de pe câteva, până pot pleca şi eu, rânji Oknanawi.
Pe lângă ei trecu un grup de creechi cărând o bârnă lungă de 12x12 pentru Sala de Recreere ce se construia în josul râului. Siluetele micuţe şi lente transportau bârna uriaşă aidoma unor furnici care duc un greiere mort şi înţepenit. Oknanawi îi privi şi rosti:
— Căpitane, adevărul e că mă trec fiorii.
Afirmaţia suna straniu, mai ales venind din partea unui tip dur şi liniştit, ca el.
— De fapt, Ok, sunt de acord cu tine: nu merită nici deranjul, nici riscul. Dacă căcăciosul ăla de Lyubov nu era pe aici şi nici colonelul nu se încăpăţâna într-atât să respecte Codul, cred c-am fi putut curăţa zonele astea în care ne-am stabilit, în loc să recurgem la chestia cu Munca Voluntară… Mai devreme sau mai târziu, tot au să dispară, şi cu cât mai repede cu atât mai bine. Asta-i situaţia. Dintotdeauna, rasele primitive au trebuit să se încline înaintea celor civilizate. Sau să fie asimilate. Dar e sigur, ce naiba, că n-o să asimilăm nişte maimuţoi verzi! Şi, după cum ai spus chiar tu, sunt destul de deştepţi ca să nu-i crezi pe de-a întregul. Ca maimuţele alea mari care trăiau cândva în Africa, nu mai ştiu cum le zicea…
— Gorile?
— Aşa. O să ne descurcăm mai bine, aici, fără creechi, tot aşa cum ne-am descurcat mai bine fără gorile în Africa. Ne stau în cale… Însă Tata Ding-Dong spune să folosim munca creechilor, iar noi o folosim. O vreme. Este? Pe diseară, Ok.
— Este, căpitane.
Davidson intră în cartierul general al taberei: un cub din scânduri de pin, cu latura de patru metri, două birouri, un răcitor de apă şi locotenentul Birno, reparând un walkie-talkie.
— Ai grijă să nu dai foc la tabără, Birno.
— Adă-mi şi mie o Colo, căpitane. Blondă. 34-22-36.
— Cristoase, numai atât?
— Nu ştii că-mi plac alea mai slăbuţe?
Expresiv, Birno îşi schiţă preferinţa în aer. Zâmbind, Davidson se îndreptă spre hangar. Ridicându-se cu elicopterul deasupra taberei, privi în jos: cuburi de copii, cărări abia schiţate, poieni prelungi şi presărate cu cioturi şi buturugi, micşorându-se toate în vreme ce aparatul se ridica. Putea zări acum verdele pădurilor virgine de pe insula uriaşă, iar dincolo de verdele acela întunecat smaraldul oceanului, pierzându-se în depărtare. Tabăra Smith părea o pată galbenă, un petec pe o uriaşă tapiserie verde.
Traversă strâmtoarea Smith şi terenurile împădurite din nordul Insulei Centrale şi, pe la amiază, ajunse în Centralville. Semăna cu un oraş, sau aşa i se părea lui după trei luni petrecute în pădure; străzi şi case adevărate care existaseră acolo de ia înfiinţarea Coloniei, cu patru ani în urmă. Nu-ţi dădeai seama că, în realitate, era un amărât de orăşel de graniţă până când nu priveai spre sud, cam la un kilometru depărtare, şi vedeai strălucind, deasupra buturugilor şi aleilor asfaltate, un turn auriu, mai înalt decât oricare altă clădire din Centralville. Nava nu era mare, dar acolo părea imensă. Era însă doar o auxiliară, o navetă, bărcuţa unei corăbii; racheta NAFAL, denumită Shackleton, se afla pe orbită, la o depărtare de o jumătate de milion de kilometri. Naveta era numai o sugestie, doar degetul mic al măreţiei, al puterii, al preciziei de aur care era tehnologia pământeană a zborului interstelar.
De aceea, pentru o clipă, zărind racheta venită de acasă, ochii lui Davidson se umplură de lacrimi. Nu se ruşină de ele. El era un patriot, aşa se născuse: patriot.
În curând, umblând pe străzile orăşelului începu să zâmbească. Într-adevăr, femeile erau acolo şi-ţi puteai da seama că erau noi venite. Majoritatea purtau fuste strâmte şi lungi, cu pantofi mari, ca nişte galoşi, roşii, purpurii sau aurii, şi cămăşi brodate cu fir de aur sau argint. Se terminase cu zgâitul după sfârcuri. Moda se schimbase; păcat. Toate aveau părul strâns în sus, dat pesemne cu fixativul acela cleios pe care-l foloseau de obicei. Urât ca naiba, dar cu adevărat o chestie pe care numai femeile şi-o puteau face şi de aceea era aţâţător. Davidson rânji spre o euroafră micuţă şi pieptoasă, cu un coc mai mare decât capul; nu i se răspunse printr-un zâmbet, ci printr-o legănare a şoldurilor care spunea limpede: Hai cu mine, hai cu mine. Nu-i urmă însă invitaţia. Nu încă. Merse la cartierul general din Central — cremene şi plastiplat, 40 de birouri, 10 răcitoare de apă şi un arsenal subteran — şi luă legătura cu Comanda Administraţiei Coloniei Noul Tahiti. Se întâlni cu câţiva membri ai echipajului de lansare, lăsă o cerere pentru un pseudorobot descojitor şi hotărî, împreună cu vechiul lui amic, Juju Sereng, să se întâlnească la ora paisprezece în barul' „Luau”.
Ajunse la bar cu o oră mai devreme, ca să înfulece ceva înainte de a începe cu băutul. Lyubov era şi el acolo, împreună cu doi tipi îmbrăcaţi în uniforma Flotei, pesemne specialişti veniţi cu naveta lui Shackleton. Davidson nu respecta prea mult Flota — o grămadă de şmecheraşi eleganţi care lăsau Armatei treaba murdară, scârboasă şi periculoasă de pe planetă; dar gradul era grad, şi oricum era amuzant să-l vezi pe Lyubov purtându-se prietenos cu un ofiţer. Gesticula în timp ce vorbea, aşa cum făcea mereu. Trecând pe lângă el, Davidson îl bătu pe umăr şi i se adresă:
— Salut, Raj, bătrâne, cum îi păcăleşti?
Trecu mai departe, fără să aştepte strâmbătura, deşi îi părea rău că o pierde. Era extraordinar de caraghios cât de mult îl ura Lyubov. Probabil că tipul era efeminat, ca mulţi intelectuali, şi detesta virilitatea lui Davidson. Oricum, el nu avea să-şi piardă vremea detestându-l, nu merita oboseala.
„Luau” servea o friptură minunată de căprioară. Ce-ar fi zis oare cei de pe bătrânul Pământ, văzând cum un om mănâncă un kilogram de carne la o masă? Bieţii mâncători de soia! Apoi sosi Juju — aşa cum Davidson sperase în secret — cu crema noilor Fete Colo: două frumuseţi suculente, nu Mirese, ci Personal de Recreere. Den, vechea Administraţie a Coloniei mai avea încă relaţiile ei! Urmă o după amiază lungă şi fierbinte.