Davidson nu-şi putea lua ochii de ia creeche. Parcă avea o putere hipnotică asupra lui. Nu putea rezista. Nimeni n-avea nici o putere asupra iui. Nimeni nu-i putea face nici un rău.
— Trebuia să-ţi fi frânt gâtul atunci, în ziua când ai sărit la mine, vorbi el cu acelaşi glas gros si răguşit.
— S-ar putea să fi fost mai bine, răspunse Selver. Te-a oprit însă Lyubov. Aşa cum mă opreşte acum pe mine, ca să te ucid… Acum s-a terminat cu omorurile. Şi cu tăiatul copacilor. Pe Rendlep nu există copaci care să fie tăiaţi. Este locul pe care voi îl numiţi Insulele Sterpe. Ai voştri n-au lăsat nici măcar un arbore, aşa încât nu poţi să-ţi faci o barcă, să evadezi. Pe insulă nu mai creşte nimic şi va trebui să-ţi aducem hrană şi lemne pentru foc. Nu ai ce să ucizi pe Rendlep. Nici copaci, nici oameni. Au existat, şi copaci şi oameni, însă au rămas numai visele lor. Mi se pare un loc potrivit pentru tine, dacă ţii să trăieşti. Poate că acolo vei învăţa cum să visezi, dar, mai degrabă, îţi vei urma nebunia până la sfârşit.
— Omoară-mă şi termină cu bolboroselile tale idioate…
— Să te omor? întrebă Selver şi ochii lui, privind în sus către Davidson, străluceau parcă, limpezi şi teribili, în zorii pădurii. Eu nu te pot ucide, Davidson. Eşti un zeu. Trebuie să o faci singur.
Se întoarse şi se îndepărtă, iute şi uşor, dispărând printre copacii cenuşii din apropiere.
Peste capul lui Davidson lunecă un laţ ce i se strânse uşor în jurul gâtului. Lănci mititele îl atinseră din spate şi din părţi. Nu încercau să-l rănească. Putea fugi, sau evada, nu îndrăzneau să-l omoare. Vârfurile erau lustruite, în formă de frunză, ascuţite ca briciul. Arcanul îl trase încetişor de gât. Îi urmă acolo unde îl duceau.
CAPITOLUL VIII
Selver nu-l văzuse de multă vreme pe Lyubov. Visul acela plecase cu el la Rieshwel. Fusese cu el când îi vorbise pentru ultima dată lui Davidson. După aceea plecase şi poate că acum dormea în mormântul morţii lui Lyubov, la Eshsen, căci nu mai venise niciodată la Selver, în oraşul Broter unde trăia acum.
Dar când nava cea mare se întoarse şi el merse în Eshsen, Lyubov îl aştepta acolo. Era tăcut şi subţire, foarte trist, şi durerea cea veche se trezi în Selver.
Lyubov rămase cu el, o umbră în minte, chiar când se întâlni cu yeomenii de pe navă. Aceştia erau oameni puternici; extrem de diferiţi de toţi yeomenii întâlniţi până atunci, cu excepţia prietenului său, dar mult mai tari decât Lyubov.
Graiul lui yeoman se cam pierduse şi la început îi lăsă pe ei să vorbească mai mult. Când se convinse ce fel de oameni erau, aduse cutia grea pe care o cărase din Broter.
— Înăuntru sunt lucrurile lui Lyubov, rosti el, căutând cuvinte uitate. El ştia despre noi mai multe decât alţii. El a învăţat graiul meu şi Limba Bărbaţilor;am scris împreună toate astea. A înţeles câte ceva din felul în care trăim şi visăm noi. Ceilalţi n-au înţeles. O să vă dau hârtiile, dacă le veţi duce acolo unde dorea el.
Cel înalt şi cu pielea albă, Lepennon, păru bucuros şi-i mulţumi lui Selver, spunând că hârtiile vor fi, într-adevăr, duse acolo unde dorise Lyubov, fiind extrem de preţuite. Asta îi plăcuse lui Selver. Fusese însă extrem de dureros pentru el să rostească cu voce tare numele prietenului său, deoarece chipul lui Lyubov continua să fie amar şi trist, atunci când îl privi în minte. Se îndepărtă puţin de yeomeni şi se uită la ei. Dongh, Gosse şi alţii din Eshsen stăteau împreună cu cei cinci de pe navă. Noii veniţi arătau curaţi şi lustruiţi, ca fierul cel nou. Ceilalţi îşi lăsaseră părul să le crească pe feţe şi semănau puţin cu nişte Athsheeni uriaşi, cu blana neagră. Continuau să poarte haine, dar acestea erau vechi şi nu prea curate. Nu slăbiseră, cu excepţia Bătrânului, care nu se mai însănătoşise din Noaptea Eshsenului; însă toţi aveau un aer de oameni rătăciţi sau nebuni.
Întâlnirea se ţinea la marginea pădurii, în zona aceea unde, printr-un acord tacit, în aceşti ultimi ani, nici yeomenii, nici Athsheenii nu-şi ridicaseră locuinţe. Selver şi tovarăşii lui stăteau în umbra unui frasin uriaş, izolat puţin de restul arborilor. Fructele sale erau deocamdată numai muguraşi verzi pe ramuri, iar frunzele erau lungi şi moi, purtând verdele verii. Sub copac, lumina era dulce şi amestecată cu umbre.
Yeomenii se consultau, veneau şi plecau şi, în cele din urmă unul se îndreptă spre frasin. Era cel dur de pe navă, comandorul. Se ghemui pe vine lângă Selver, fără să ceară voie, dar fără o intenţie vădită de grosolănie.
— Putem vorbi puţin? întrebă el.
Desigur.
— Ştiţi că vom lua toţi pământenii cu noi. Am adus, pentru ei, încă o navă. Planeta voastră nu va mai fi folosită drept colonie.
— Mesajul acesta l-am auzit şi pe Broter, acum trei zile, când aţi sosit.
— Voiam să mă asigur că aţi înţeles faptul că este o decizie definitivă. Nu ne mai întoarcem. Planeta voastră a fost plasată sub Interdicţia Ligii. Asta înseamnă următoarele: vă pot promite că nimeni nu va mai veni aici ca să taie copacii, sau ca să vă ia pământurile, atâta vreme cât va exista Liga.
— Nici unul dintre voi nu se va mai întoarce, rosti Selver, cu un ton despre care nu ştiai dacă este o afirmaţie sau o întrebare.
— Nu, vreme de cinci generaţii. Nici unul. Apoi, poate câţiva oameni, zece sau douăzeci, nu mai mult de douăzeci, s-ar putea să vină ca să vorbească cu voi şi să vă studieze planeta, aşa cum făceau unii dintre cei de aici.
— Savanţii, Specialiştii, zise Selver. Căzu pe gânduri: Aţi hotărât toţi odată chestiunile, urmă el, din nou între afirmaţie şi întrebare.
— Ce vrei să spui? făcu comandorul.
— Păi, aţi spus că nimeni dintre voi nu va mai tăia copacii din Athshe: şi v-aţi oprit cu toţii. Totuşi, trăiţi în multe locuri. La noi, dacă o conducătoare, să zicem din Karach, dă un ordin, ea nu va fi ascultată de satul vecin şi, bineînţeles, nici de toţi oamenii de pe planetă…
— Nu, pentru că voi nu aveţi un guvern peste toate. Noi însă avem — acum — şi te asigur că hotărârile lui sunt respectate. De noi toţi, în acelaşi timp. Apropo, din ce mi-au spus coloniştii, mi se pare că şi atunci când tu, Selver, ai dat un ordin, acesta a fost respectat imediat de către toţi, de pe toate insulele. Cum ai reuşit asta?
— Pe atunci eram un zeu, răspunse Selver inexpresiv.
După ce comandorul plecă, veni cel alb şi înalt şi întrebă dacă se putea aşeza la umbra copacului. Avea tact şi era extrem de inteligent. În prezenţa lui, Selver se simţea nesigur. Ca şi Lyubov, acela avea să fie blând, avea să înţeleagă, rămânând totuşi dincolo de înţelegere. Deoarece cel mai bun dintre ei era tot atât de îndepărtat, de intangibil, ca şi cel mai crud. De aceea prezenţa lui Lyubov în mintea sa îl durea, în timp ce visele în care o vedea şi o atingea pe Thele, nevasta lui cea moartă, erau preţuite şi pline de pace.
— Când am fost aici, înainte, rosti Lepennon, l-am întâlnit pe acest om, pe Raj Lyubov. Am avut puţine ocazii de a vorbi cu el, dar îmi amintesc ce spunea; şi de atunci am avut posibilitatea să citesc câte ceva din lucrările sale asupra poporului tău. Hârtiile lui, cum spui tu. În cea mai mare parte, Athshe este eliberat acum de Colonia Terrană, tocmai datorită acelor hârtii. Cred că libertatea aceasta a fost ţelul vieţii lui Lyubov. Tu, ca prieten al lui, vei avea grijă ca moartea lui să nu-l oprească din a-şi atinge visul, sfârşitul călătoriei.