Zburând înapoi spre tabără, traversă strâmtoarea Smith, împreună cu soarele tolănit pe un pat uriaş de ceaţă aurie deasupra oceanului. Cântă şi se legănă în scaunul de pilot. Ţinutul Smith apăru uşor neclar prin ceaţă, iar deasupra taberei se zărea fum, un nor negru, de parcă se azvârlise ulei în crematoriul de deşeuri. Fumul era atât de gros încât nu putea nici măcar să distingă clădirile. Abia când ateriză văzu avionul carbonizat, hoperele distruse şi hangarul incendiat.
Decolă din nou şi zbură pe deasupra taberei, atât de jos încât ar fi putut să se izbească de conul înalt al crematoriului, singurul rămas în picioare. Restul dispăruseră: gaterul, furnalul, depozitele de cherestea, cartierul general, barăcile, colibele creechilor, totul. Schelete negre şi ruine încă fumegânde. Nu fusese însă un incendiu forestier. Pădurea era tot acolo, verde, înapoia ruinelor. Davidson reveni la câmpul de aterizare, coborî şi căută motocicleta, dar şi ea era un morman negru lângă ruinele carbonizate şi puturoase ale hangarului. Porni pe cărare, spre tabără. Trecând pe lângă ceea ce fusese baraca staţiei de radio, mintea începu iarăşi să-i funcţioneze. Fără cea mai mică ezitare, ieşi de pe potecă, trecând înapoia barăcii. Acolo se opri. Ascultă.
Nu era nimeni. Linişte absolută. Focul se stinsese de mult; fumegau doar grămezile mari de buşteni, roşii şi încinse sub cenuşă şi scrum. Mormanele acelea alungite de cenuşă valoraseră mai mult decât aurul. Totuşi, dintre scheletele negre ale barăcilor şi colibelor nu se înălţa fum; iar prin cenuşă se zăreau oase.
Creierul lui Davidson devenise superactiv şi extrem de logic. Existau două posibilităţi. Prima: un atac din partea altei tabere. Vreun ofiţer din King, sau din Noua Javă înnebunise şi încerca o lovitură la nivel planetar. A doua: o agresiune din afara planetei. Văzuse turnul auriu în docul spaţial din Central. Dar dacă Shackleton se hotărâse să acţioneze pe cont propriu, de ce să înceapă cu distrugerea unei tabere mititele, în loc să se repeadă asupra lui Centralville? Nu, trebuia să fie vorba de o invazie, de străini. Vreo rasă necunoscută, sau poate că Cetianii, ori Hainishii se hotărâseră să ocupe coloniile Pământului. Nu avusese niciodată încredere în blestemaţii ăia de umanoizi. Treaba de aici o făcuseră pesemne cu o bombă calorică. Forţa invadatoare, cu avioane cu reacţie transportoare şi navete, putea fi ascunsă cu uşurinţă pe o insulă sau recif, oriunde în sectorul sferic SV. Trebuia să se întoarcă la hoper şi să transmită semnalul de alarmă, apoi să încerce o privire în jur, o recunoaştere, ca să poată comunica la Cartierul General opinia lui asupra situaţiei. Atunci auzi glasurile.
Nu erau glasuri omeneşti. Erau mai subţiri, moi şi bolborosite. Străini.
Lăsându-se în patru labe înapoia acoperişului din plastic al barăcii, deformat de căldură, ascultă nemişcat.
La câţiva metri de el, pe potecă, trecură patru creechi. Erau creechi sălbatici, goi, cu excepţia unor centuri largi, din piele, de care atârnau cuţite şi punguliţe. Niciunul nu purta şortul şi gulerul din piele oferite celor îmblânziţi. Voluntarii din tabără fuseseră, pesemne, incineraţi, odată cu oamenii.
Se opriră imediat dincolo de ascunzătoarea lor, vorbind în bolboroseala lor lentă şi Davidson îţi ţinu răsuflarea. Nu voia să fie observat. Ce dracu făceau creechii acolo? Puteau servi doar ca spioni şi cercetaşi pentru invadatori.
În timp ce discutau între ei, unul indică spre sud, se întoarse şi Davidson îi zări chipul. Şi îl recunoscu. Creechii semănau toţi între ei, dar acela era deosebit. Cu mai puţin de un an în urmă, Davidson îşi lăsase semnătura pe chipul lui. Era cel pe care-l lovise damblaua şi-l atacase în Central, ucigaşul, amicul lui Lyubov. Ce dracu căuta acolo?
Mintea lui Davidson făcu clic!; cu reacţiile rapide ca totdeauna, se ridică brusc, înalt, tăcut, cu arma în mână.
— Voi, creechilor! Staţi aşa! Rămâneţi pe loc! Nici o mişcare!
Glasul lui şuiera ca un bici. Cele patru creaturi mici şi verzui încremeniră. Cel cu faţa zdrobită îl privi peste ruinele negre cu nişte ochi mari şi goi, în care nu strălucea nici o luminiţă.
— Acum răspundeţi-mi… Cine a pus focul ăsta?
Nici un răspuns.
— Răspundeţi, iute-iute! Nu răspundeţi, ard pe unul, apoi unul, încă unul, înţelegeţi? Focul, cine l-a pornit?
— Noi am ars tabăra, căpitane Davidson, răspunse cel din Central cu un glas ciudat de blând, care îi reamintea lui Davidson de un om. Oamenii au murit cu toţii, continuă el.
— Voi aţi ars-o… ce vrei să spui?
Nu ştia de ce, însă nu-şi amintea numele Brăzdatului.
— Aici au fost două sute de oameni. Nouăzeci de sclavi din poporul meu. Din pădure au venit două sute din poporul meu. La început, i-am ucis pe oameni în locul din pădure unde tăiau copaci, apoi i-am ucis pe restul aici, în vreme ce casele ardeau. Credeam că ai fost omorât. Mă bucur să te văd, căpitane Davidson.
Totul era o nebunie şi, desigur, o minciună. Nu-i putuseră ucide pe toţi. Ok, Birno, Van Stern şi restul, două sute de bărbaţi, unii dintre ei trebuie să fi scăpat. Creechii nu aveau decât arcuri şi săgeţi. Oricum, n-ar fi putut face aşa ceva. Creechii nu se luptau, nu ucideau, nu aveau războaie. Ei erau o specie neagresivă, adică nişte oiţe cuminţi. Nu răspundeau prin luptă. Ce dracu, era sigur că nu puteau masacra două sute de oameni dintr-o mişcare. Era o nebunie. Tăcerea, izul de fum în lumina caldă a amurgului, feţele de un verzui deschis care-l priveau cu ochi neclintiţi, toate se completau într-un nimic, într-un vis nebunesc, un coşmar.
— Cine a făcut asta în numele vostru?
— Nouă sute din poporul meu, răspunse Brăzdatul cu nenorocita aia de imitaţie de voce umană.
— Nu, aşa ceva nu. Cine au fost? Pe cine acoperiţi? Cine v-a spus ce să faceţi?
— Soţia mea.
Davidson înţelese abia în clipa aceea scopul vorbăriei creaturii, totuşi sărise spre el atât de mlădios şi puţin pieziş, încât greşi ţinta şi focul arse numai un braţ, sau umăr, în loc să lovească între ochi. În clipa următoare, creechul era peste el, doar pe jumătate ca înălţime şi greutate, dar trântindu-l, deoarece se bazase pe armă fără să se aştepte la un atac. Braţele creechului erau subţiri şi tari, cu o blană aspră sub mâinile lui, şi, în timp ce se lupta cu el, fiinţa cântă.
Davidson stătea întins pe spate, ţintuit şi dezarmat. Îl priveau patru boturi verzi. Brăzdatul continua să cânte, un bolborosit lipsit de respiraţie, care avea însă o melodie. Ceilalţi trei ascultau şi rânjeau, arătându-şi dinţii albi. Niciodată nu văzuse un creeche zâmbind. Niciodată nu privise de jos faţa unui creeche. Întotdeauna, de deasupra. Din vârf. Încercă să nu se zbată deoarece, pentru moment, era o irosire zadarnică de forţe. Deşi micuţi, aveau mai multe braţe decât el, iar Brăzdatul îi luase şi arma. Davidson simţea însă o greaţă, o scârbă ce-i zgâlţâia trupul, cutremurându-l în ciuda voinţei lui. Mâinile mici îl răstigneau fără efort, iar chipurile verzui rânjeau deasupra.
Brăzdatul termină de cântat. Îngenunche pe pieptul lui Davidson, ţinând într-o mână un cuţit, iar în cealaltă arma.
— Nu poţi cânta, căpitane Davidson, aşa este? Ei bine, atunci poţi să fugi la hoperul tău, să zbori şi să-i raportezi colonelului din Central că locul acesta este ars, iar oamenii ucişi.
Blana de pe braţul lui drept era năclăită în sânge, la fel de roşu ca şi sângele omenesc, iar cuţitul tremura în laba verde. Chipul ascuţit şi brăzdat îl privi de aproape pe Davidson şi bărbatul putu zări lumina stranie care ardea în ochii negri precum cărbunele. Glasul continua să fie moale şi scăzut.