Îl lăsară să plece.
Se ridică încet, încă ameţit de căzătură. Creechii se îndepărtaseră acum de el, ştiind că omul avea alonja de două ori mai mare decât a lor; dar Brăzdatul nu era singurul înarmat, o a doua armă era îndreptată către pântecele lui Davidson. Cel care o ţinea era Ben. Propriul său creeche, Ben, dobitocul bătrân şi cenuşiu, arătând la fel de idiot ca întotdeauna, însă cu o armă în mână.
Este greu să te întorci cu spatele la două arme, dar Davidson reuşi să o facă şi se îndreptă către câmp.
Înapoia lui, un glas rosti ceva, vreun cuvânt creeche, ascuţit şi tare. Un altul spuse:
— Grăbeşte-te, iute-iute! Şi apoi se auzi un sunet ciudat ca un ciripit de pasăre, care era pesemne râsul creechilor.
Un foc de armă ţiui pe potecă, pe lângă el. Cristoase, nu era cinstit, ei aveau arme, pe când el, nu. Începu să alerge. Putea fugi mai repede decât oricare creeche. Nu ştiau să tragă cu arma.
— Fugi, răsună de departe glasul cel potolit.
Era Brăzdatul… Selver, aşa-l chema. Ei îi spuseseră Sam, până când Lyubov îl oprise pe Davidson să-i dea lecţia pe care o merita şi făcuse din el un căţeluş, iar apoi îi ziseseră Selver. Cristoase, ce era asta, un coşmar… Alerga. Sângele îi bubuia în urechi. Alerga prin amurgul auriu şi fumuriu. Lângă potecă era un trup, nici nu-l zărise până atunci. Nu era carbonizat, părea un balon alb dezumflat. Avea ochi albaştri şi holbaţi. Nu îndrăzniseră să-l ucidă pe el, pe Davidson. Nu mai trăseseră în el a doua oară. Era imposibil. Nu-l puteau ucide. Apăru şi hoperul, protector şi strălucitor, şi plonjă în scaun, decolând înainte ca vreun creeche să mai încerce ceva. Palmele îi tremurau, dar nu cine ştie ce, doar din cauza şocului. Nu-l puteau ucide. Ocoli dealul, apoi reveni rapid şi razant, căutându-i pe cei patru creechi. Nu se zărea însă nici o mişcare în ruinele întunecate ale taberei. Dimineaţa, acolo existase o tabără. Două sute de bărbaţi. Cu câteva clipe în urmă, tot acolo, stătuseră patru creechi. Nu visase. Nu putuseră dispărea. Erau pe acolo, se ascundeau. Armă mitraliera din botul hoperului şi ciurui pământul ars, găurind frunzele verzi ale pădurii, zdrobind oasele calcinate şi trupurile oamenilor săi, maşinăriile distruse şi cioturile albe şi putrezite, întorcându-se iarăşi, şi iarăşi, până când termină muniţia, iar arma se opri din spasme.
Mâinile lui Davidson erau acum sigure şi trupul calm; ştia că nu era vorba de nici un vis. Porni drept spre strâmtoare, ca să ducă veştile în Centralville. Zburând, simţea cum faţa i se relaxează, revenind la normal. Nu-i puteau arunca dezastrul în cârcă, pentru că nici măcar nu fusese acolo. Poate aveau să-şi dea seama de semnificaţia faptului că creechii atacaseră atunci când el era plecat, ştiind că altfel, cu el acolo, organizând apărarea, nu puteau obţine victoria. Toată chestia avea şi o parte bună. Aveau să facă ceea ce trebuia făcut din capul locului: să cureţe planeta pentru oameni. Acum, nici chiar Lyubov nu-i putea opri să-i termine pe creechi, mai ales când urma să se audă că masacrul fusese condus de creechul favorizat al lui Lyubov! Aveau să înceapă să-i vâneze ca pe şobolani; şi poate, poate că aveau să-i dea lui misiunea asta. Ar fi putut zâmbi la gândul acesta, dar îşi păstră chipul impasibil.
În amurg, oceanul era cenuşiu dedesubt, iar în faţă se întindeau dealurile insulelor, pădurile dese cu nenumărate frunze, cu pâraie ascunse şi ramuri împletite.
CAPITOLUL II
Toate culorile ruginii ale apusului, cafeniu-roşcat şi verde-pal, se schimbau fără încetare în frunzele lungi, legănate de adiere. Rădăcinile sălciilor arămii, groase şi vânoase, erau acoperite de muşchi verde până jos la apa curgătoare ce se mişca aidoma vântului, încet, cu multe meandre line şi opriri, împiedicându-se de bolovani, rădăcini, ramuri şi frunze căzute. Nici o cale nu era limpede în pădure, nici o lumină nu răzbătea întreagă. Întotdeauna, în drumul vântului, apei, soarelui, stelelor, apăreau frunze şi crengi, trunchiuri şi rădăcini întunecate şi complicate. Pe sub ramuri, în jurul tulpinilor, peste rădăcini treceau potecuţe; nu erau drepte, ci ocoleau fiecare obstacol, şerpuitoare precum nervii. Solul nu era uscat şi solid, ci umed şi cumva elastic, rod al colaborării dintre fiinţele vii şi descompunerea îndelungată şi totală a frunzelor şi copacilor morţi, iar din mormântul acela bogat creşteau arbori înalţi de treizeci de metri, dar şi ciupercuţe mititele cu pălării de un centimetru în diametru. Aromele din aer erau subtile, variate şi dulci. Nu puteai răzbate cu privirea prea departe, doar dacă, uitându-te în sus printre ramuri, nu zăreai cumva stelele. Nimic nu era pur, arid, uscat, direct. Lipseau revelaţiile. Nu puteai cuprinde totul dintr-o dată; nu exista certitudine, culorile ruginii şi ale apusului se schimbau într-una prin frunzele sălciilor de aramă şi nu puteai spune nici măcar dacă frunzişul era roşcat-cafeniu, verzui-roşcat, sau verde.
Selver apăru pe o potecă de lângă apă, mergând încetişor şi poticnindu-se adesea de rădăcinile sălciilor. Zări un bătrân visând şi se opri. Bătrânul îl privi printre frunzele alungite de salcie şi-l văzu în visele sale.
— Pot să vin la Culcuşul tău, Lordul meu Visător? Am străbătut cale lungă.
Bătrânul rămase nemişcat. Brusc, Selver căzu în genunchi în afara potecii, lângă pârâu. Capul i se plecă; era epuizat şi trebuia să doarmă. Umbla de cinci zile.
— Eşti din vremea viselor, sau din vremea lumii? întrebă în cele din urmă bătrânul.
— Din vremea lumii.
— Atunci, vino cu mine.
Bătrânul se sculă iute şi-l conduse dincolo de poteca rătăcitoare, printre hăţişurile de salcie, în locurile mai uscate şi întunecoase ale stejarilor şi porumbarilor.
— Te-am crezut un zeu, continuă bătrânul. Şi mi s-a părut că te-am mai. Întâlnit cândva, poate într-un vis.
— În nici un caz în vremea lumii. Vin din Sornol, aici n-am mai fost niciodată.
— Oraşul acesta este Cadast. Eu sunt Coro Mena. Din neamul Porumbarului Alb.
— Mă numesc Selver. Din Frasin.
— Mai sunt Frasini printre noi, şi bărbaţi şi femei. De asemenea, familiile voastre de însurătoare: Mesteceni şi Ilice; nu avem femei din Măr. Dar n-ai venit să-ţi cauţi o nevastă, nu?
— Soţia mea a murit.
Ajunseră la Culcuşul Bărbaţilor, pe un teren ridicat, într-un pâlc de stejari tineri. Se opriră şi se târâră prin intrarea-tunel. Înăuntru, la lumina focului, bătrânul se ridică, dar Selver rămase ghemuit pe palme şi genunchi, fără să se poată scula. Acum, când ajutorul şi confortul erau la îndemână, trupul său, pe care îl forţase prea mult, nu voia să mai facă nimic. Se aşeză, ochii i se închiseră şi Selver alunecă, uşurat şi recunoscător, în bezna cea mare.
Cei din culcuşul Cadast avură grijă de el şi tămăduitorul lor veni să-i oblojească rana din braţul drept. Noaptea, Coro Mena şi tămăduitorul, Torber, stătură lângă foc. În noaptea aceea, majoritatea celorlalţi bărbaţi se găseau cu nevestele lor; pe laviţe se aflau numai doi tineri, ucenici-visători, şi amândoi adormiseră repede.
— Nu ştiu ce anume ar putea provoca unui bărbat atâtea cicatrici câte are el pe faţă, rosti tămăduitorul; şi cu atât mai puţin o rană ca aceea de la braţ. O rană foarte ciudată.
— Are şi o maşinărie ciudată la brâu, spuse Coro Mena.
— Am văzut-o şi apoi n-am mai văzut-o.
— l-am pus-o sub laviţă. Arată ca fierul lustruit, dar nu pare făcută de mâna vreunui om.