— Ţi-a spus că vine din Sornol.
O vreme tăcură amândoi. Coro Mena se simţea apăsat de o teamă nejustificată şi lunecă în vis, ca să găsească motivul spaimei; era bătrân, şi Visător de multă vreme. În vis, giganţii umblau greoi şi fioroşi. Membrele lor uscate şi solzoase erau acoperite de haine; ochii le erau mici şi luminoşi, ca nişte minuscule gămălii. Înapoia lor se târau lucruri uriaşe, făcute din fier lustruit. Înaintea lor se prăbuşeau copaci.
Dintre copacii căzuţi se desprinse un om, care alergă, strigând din răsputeri, cu sânge podidindu-l pe gură. Poteca pe care fugea ducea la Culcuşul Cadast.
— Ei bine, sunt puţine îndoieli, făcu Coro Mena, ieşind din vis. A venit peste mare, direct din Sornol, sau, a ajuns pe jos de la coasta Kelme Deva din ţinutul nostru. Călătorii spun că uriaşii sunt în amândouă aceste locuri.
— Îl vor urmări, rosti Torber. Nici unul nu răspunse la întrebare, care, de fapt, nu era o întrebare, ci afirmarea unei posibilităţi. Coro, urmă el, i-ai văzut vreodată pe uriaşi?
— O dată, răspunse bătrânul.
Visă; uneori, fiind foarte bătrân şi nu atât de puternic ca în trecut, mai luneca o vreme în somn. Veni ziua, trecu amiaza. În afara culcuşului începu o expediţie de vânătoare, copiii chiţăiau, iar femeile vorbeau cu glasuri aidoma susurului de pârâu. De la uşă, o voce seacă îl strigă pe Coro Mena. Bătrânul se târî afară, în lumina după amiezii. Acolo se afla sora lui, adulmecând încântată vântul aromat şi, în acelaşi timp, păstrând un aer sobru.
— Străinul s-a trezit, Coro?
— Nu încă. Torber are grijă de el.
— Trebuie să-i auzim povestea.
— Fără îndoială; se va trezi în curând.
Ebor Dendep se încruntă. Conducătoare a Cadastului, era grijulie faţă de oamenii ei; dar nu voia să deranjeze un rănit şi nici să-i jignească pe Visători, insistând asupra dreptului ei de a intra în Culcuşul lor.
— Nu I poţi trezi, Coro? întrebă ea în cele din urmă. Dacă… este urmărit?
El nu putea simţi emoţia surorii sale pe aceeaşi coardă, totuşi o sesiza; neliniştea ei îl muşcă.
— O să-l trezesc, dacă Torber este de acord.
— Încearcă să afli iute veştile lui. Aş fi preferat să fi fost femeie, să nu bată câmpii…
Străinul se trezise şi zăcea, înfierbântat, în semiîntunericul Culcuşului. Prin faţa ochilor îi alergau visele, necanalizate datorită febrei. Se ridică totuşi în capul oaselor şi vorbi, controlându-se cu atenţie. Ascultându-l, Coro Mena simţi că i se zgârceau oasele din trup, încercând să se ascundă înaintea acelei poveşti teribile, a noutăţii.
— Eram Selver Thele, pe când locuiam în Eshreth, în Sornol. Oraşul meu a fost distrus de yeomeni, care au retezat copacii de acolo. Eu am fost unul dintre cei aleşi să-i servească, împreună cu soţia mea, Thele. Ea a fost violată de unul dintre ei şi a murit. L-am atacat pe yeomenul care o ucisese. M-ar fi omorât şi pe mine, dar m-a salvat un altul şi m-a pus în libertate. Am plecat din Sornol, unde nici un oraş nu mai este acum sigur înaintea yeomenilor, şi am venit aici, în Insula de Nord, trăind pe coasta Kelme Deva, în Dumbrăvile Roşii. Deodată, yeomenii au apărut şi acolo şi au început să reteze Lumea. Au distrus şi un oraş, Pemle. Au prins o sută de femei şi de bărbaţi şi i-au silit să-i slujească şi să trăiască în ţarcuri. Pe mine nu m-au prins. Împreună cu alţii care au scăpat din Pemle am trăit în mlaştinile din nordul lui Kelme Deva. Uneori, noaptea, mă strecuram printre oamenii din ţarcurile yeomenilor. Ei mi-au spus că acela se găsea acolo. Acela pe care încercasem să-l ucid. La început, m-am gândit să încerc din nou; sau să-i eliberez pe oamenii din ţarcuri. Toată vremea, însă, vedeam copacii căzând şi zăream Lumea tăiată şi lăsată să putrezească. Bărbaţii s-ar fi putut să scape, dar femeile erau mult mai bine păzite şi n-ar fi reuşit, şi începuseră să moară. Am vorbit cu cei cu care mă ascundeam prin mlaştini. Tuturor ne era teribil de frică, dar eram furioşi şi n-aveam cum să ne eliberăm de teamă şi de mânie. Aşa că, în cele din urmă, după discuţii lungi, şi după visări lungi, am alcătuit un plan, am mers în timpul zilei, i-am ucis pe yeomenii din Kelme Deva cu arcuri şi lănci de vânătoare şi le-am ars oraşul şi maşinile. Nu am lăsat nimic. Dar acela plecase. S-a întors mai târziu, singur. Am cântat deasupra lui şi l-am lăsat să se ducă.
Selver amuţi.
— Apoi… şopti Coro Mena.
— Apoi, din Sornol a venit o navă zburătoare şi ne-a hăituit prin pădure, însă n-a găsit pe nimeni. Atunci, au dat foc pădurii, dar a plouat şi n-au făcut mare pagubă. Majoritatea oamenilor eliberaţi din ţarcuri, împreună cu ceilalţi, au plecat mai departe în nord şi în est, spre dealurile Holle, căci le era teamă că vor veni şi mai mulţi yeomeni ca să ne vâneze. Eu am plecat singur. Yeomenii mă cunosc, îmi ştiu chipul; iar asta mă înspăimântă şi pe mine şi pe cei cu care mă aflu.
— Ce este rana ta? întrebă Torber.
— Acela a tras în mine cu arma lor, însă am cântat deasupra lui şi l-am lăsat să se ducă.
— Ai doborât singur un uriaş? întrebă Torber cu un rânjet sălbatic, dorind să creadă.
— Nu singur. Împreună cu trei vânători şi cu arma lui în mână… aceasta.
Torber se retrase dinaintea obiectului.
O vreme tăcură cu toţii, apoi Coro Mena rosti:
— Ceea ce ne-ai spus este foarte negru şi drumul coboară. Eşti un Visător al Culcuşului tău?
— Am fost. Acum, Culcuşul Eshreth nu mai există.
— E totuna; vorbim amândoi Vechea Limbă. Printre sălciile Astei, m-ai numit Lord Visător. Asta şi sunt. Visezi, Selver?
— Mai rar, răspunse Selver ascultător, plecându-şi chipul brăzdat şi asudat.
— Treaz?
— Treaz.
— Visezi bine, Selver?
— Nu.
— Ţi visul în mâinile tale?
— Da.
— Ştergi şi zămisleşti, direcţionezi şi urmăreşti, începi şi te opreşti după cum ţi-e voia?
— Uneori, nu întotdeauna.
— Poţi umbla pe drumul pe care a luat-o visul tău?
— Câteodată. Uneori mi-e frică.
— Cui nu-i este? Nu stai chiar atât de rău, Selver.
— Ba da, este pe de-a întregul rău, n-a mai rămas nimic bun, rosti Selver şi începu să tremure.
Torber îi dădu să bea extract de salcie şi-l ajută să se lase pe spate. Coro Mena mai avea de pus întrebarea conducătoarei; fără tragere de inimă, îngenunche lângă bolnav.
— Uriaşii, yeomeni cum le spui tu, te vor urmări, Selver?
— N-am lăsat nici o urmă. Vreme de şase zile nu m-a zărit nimeni între Kelme Deva şi locul acesta. Nu acesta e pericolul. Se strădui să se ridice iarăşi în capul oaselor: Ascultaţi-mă. Voi nu vedeţi pericolul. Cum să-l vedeţi? N-aţi făcut ceea ce am făcut eu. N-aţi visat niciodată la asta: să faci să moară două sute de fiinţe. Nu mă vor urmări pe mine, dar s-ar putea să ne caute pe toţi. Să ne vâneze aşa cum vânătorii hăituiesc iepurii. Ăsta este pericolul. S-ar putea să încerce să ne ucidă. Să ne ucidă pe toţi, pe toţi oamenii.
— Întinde-te.
— Nu, nu delirez, sunt fapte reale şi vise. La Kelme Deva existau două sute de yeomeni, iar acum sunt morţi cu toţii. Noi i-am ucis. I-am ucis de parcă ei n-ar fi fost tot oameni. Atunci, de ce să nu facă şi ei acelaşi lucru? Ne-au mai ucis, câte unul, câte doi, dar acum ne vor omorî aşa cum omoară copacii, sute şi sute şi sute.
— Stai liniştit, făcu Torber. Asemenea lucruri, Selver, se mai întâmplă în visele febrei. Nu se întâmplă şi în lume.
— Lumea este mereu nouă, interveni Coro Mena, oricât de bătrâne i-ar fi rădăcinile. Atunci, Selver, ce este cu aceste fiinţe? Arată ca oamenii şi vorbesc ca oamenii, totuşi nu sunt oameni?