— Nu ştiu. Doar oamenii nebuni se omoară între ei. Există animale care să le omoare pe cele asemenea lor? Numai insectele fac asta. Yeomenii ne ucid cu uşurinţa cu care noi stârpim şerpii. Cel care m-a învăţat, spunea că se ucid în luptă unul pe celălalt, sau în grupuri, precum furnicile când se războiesc. Eu n-am văzut aşa ceva. Ştiu însă că nu le este milă de cel care cerşeşte îndurare. Izbesc un cap plecat, am văzut cu ochii mei! În ei există dorinţa de a ucide, şi de aceea am considerat potrivit să-i omor.
— Şi toate visele oamenilor, rosti Coro Mena stând în umbră cu picioarele încrucişate, se vor transforma. Niciodată nu vor mai fi aceleaşi. Niciodată s-o să mai umblu pe cărarea pe care te-am adus ieri, potecuţa din crângul de sălcii pe unde am umblat toată viaţa. Este schimbată. Tu ai păşit pe ea şi este schimbată pe vecie. Înaintea zilei de astăzi, ceea ce trebuia să facem era cel mai bine; calea pe care apucam era calea cea mai bună şi ea ne ducea acasă. Unde este acum casa noastră? Aţi făcut ceea ce trebuia să faceţi şi n-a fost bine. Aţi ucis oameni. l-am văzut, acum cinci ani, în valea Lemgan, unde au sosit într-o navă zburătoare; m-am ascuns şi i-am urmărit pe uriaşi, erau şase, i-am văzut vorbind, uitându-se la pietre şi flori, gătind… Sunt oameni. Tu, însă, ai trăit printre ei, spune-mi, Selver, ei visează?
— Precum copiii, în somn.
— Nu au Educaţia?
— Nu. Uneori vorbesc despre visele lor, tămăduitorii încearcă să le folosească în leacuri, dar niciunul dintre ei n-are educaţia sau ştiinţa de a visa. Lyubov, cel care m-a învăţat, a înţeles când i-am arătat cum se visează şi totuşi numea vremea lumii „reală” iar vremea visului „ireală”, de parcă asta ar fi fost diferenţa între ele.
— Aţi făcut ceea ce trebuia să faceţi, repetă Coro Mena, după o pauză.
Ochii săi îi întâlniră peste umbre pe cei ai lui Selver. Tensiunea disperată slăbi pe chipul lui Selver; gura brăzdată se relaxă şi el se întinse pe spate, fără sa mai adauge nimic. Peste câteva clipe adormi.
— Este un zeu, spuse Coro Mena.
Torber încuviinţă, acceptând aproape cu uşurare verdictul bătrânului.
— Dar nu ca ceilalţi. Nu ca Hăitaşul, sau ca Prietenul, care n-are chip, nici ca Femeia Frunză-de-plop, care umblă în pădurea viselor. Nu este Păzitorul-porţii, nici Şarpele. Nici Cântăreţul-din-liră, nici Cioplitorul, nici Vânătorul, deşi vine, ca şi ei, în vremea lumii. Poate că, în aceşti ultimi ani, am visat despre Selver, dar acum nu mai trebuie s-o facem; a părăsit vremea visului. În pădure, unde cad frunzele şi copacii, s-a ivit un zeu care cunoaşte moartea, un zeu care ucide şi nu este renăscut.
Conducătoarea ascultă relatarea şi profeţiile lui Coro Mena şi acţionă. Alertă întregul oraş Cadast, asigurându-se că fiecare familie era pregătită pentru evacuare, cu rezerve de hrană şi tărgi pentru bătrâni şi bolnavi. Trimise în sud şi est cercetaşe ca să culeagă ştiri despre yeomeni. Menţinu permanent lângă oraş un grup de femei înarmate, deşi celelalte continuau vânătoarea, ca de obicei, în fiecare noapte.
Când Selver se mai întremă, femeia insistă ca el să iasă din Culcuş şi să povestească încă o dată: cum yeomenii au ucis şi înrobit oamenii din Sornol şi au tăiat pădurile; cum cei din Kelme Deva i-au omorât pe yeomeni. Obligă femeile şi bărbaţii care nu visau, şi nu înţelegeau aceste lucruri, să asculte din nou, până înţeleseră şi se înspăimântară. Ebor Dendep era, într-adevăr, o femeie practică. Când un Mare Visător, fratele ei, îi spusese că Selver era un zeu, o punte între realităţi, ea îl crezu şi acţionă ca atare. Era de datoria Visătorului să fie atent şi să se asigure că judecata lui era adevărată. După aceea, ei îi revenea sarcina de a acţiona asupra judecăţii respective. El vedea ce trebuia făcut, iar ea avea grijă să se îndeplinească.
— Toate oraşele pădurii trebuie să audă, spusese Coro Mena.
Atunci, conducătoarea trimise pe alergătoarele ei tinere, iar conducătoarele altor oraşe ascultară şi trimiseră alergătoarele lor. Masacrul de la Kelme Deva şi numele lui Selver colindară Insula de Nord şi trecură oceanul spre celelalte ţinuturi, din gură în gură, sau în scris; nu foarte repede — deoarece Oamenii Pădurii nu aveau soli mai iuţi decât alergătoarele — totuşi destul de repede.
Pe cele Patruzeci de Ţinuturi ale planetei nu trăia unul şi acelaşi popor. Existau mai multe graiuri decât ţinuturi, iar fiecare avea dialecte diferite pentru fiecare oraş în parte; existau apoi nenumărate variante de obiceiuri, moravuri şi meşteşuguri; tipurile fizice difereau pe fiecare din cele cinci Ţinuturi Mari. Oamenii din Sornol erau înalţi şi albicioşi, mari negustori; cei din Rieshwell erau scunzi, mulţi aveau blana neagră şi mâncau maimuţe; şi aşa mai departe. Climatul, însă varia puţin, pădurea tot atât de puţin, iar oceanul deloc. Curiozitatea, drumurile comerciale stabilite şi necesitatea de a găsi un soţ sau o nevastă din Arborele cuvenit, menţineau un contact între diversele oraşe şi ţinuturi, astfel încât existau unele asemănări cu excepţia extremităţilor, insulele despre care se zvonea că sunt pe jumătate sălbatice din Estul şi Sudul Îndepărtat. În toate cele Patruzeci de Ţinuturi, femeile conduceau satele şi oraşele, şi aproape în fiecare exista un Culcuş al Bărbaţilor. În Culcuşuri, Visătorii vorbeau o limbă veche ce se deosebea puţin de la un ţinut la altul. Limba aceasta era arareori învăţată de femeile şi bărbaţii care rămâneau vânători, pescari, ţesători, constructori, aceia care visau doar vise scurte în afara Culcuşului. Deoarece majoritatea scrierilor erau în limba veche, atunci când conducătoarele trimiseră fete luntraşe cu mesaje, scrisorile merseră de la un Culcuş la altul, iar Visătorii le tălmăciră Femeilor Bătrâne, aşa cum se întâmpla şi cu alte documente, ştiri, mituri şi vise. Întotdeauna însă, Femeile Bătrâne erau cele care hotărau dacă să creadă sau nu.
Selver se găsea într-o cămăruţă, în Eshen. Uşa nu era încuiată dar ştia că, dacă ar fi deschis-o, ar fi intrat ceva rău. Totul era în regulă câtă vreme o ţinea închisă. Necazul era că în faţa casei erau plantaţi arbori tineri, o livadă înflorită; nu pomi fructiferi, ci un alt soi pe care nu şi-l putea aminti. Ieşi să vadă ce fel de copaci erau. Toţi zăceau rupţi şi dezrădăcinaţi. Ridică ramura argintie a unuia şi de la capătul rupt se prelinse o picătură de sânge. Nu, spuse el, nu aici, nu din-nou, Thele: Oh, Thele, vino la mine înainte de a muri! Ea nu veni însă. Numai moartea ei era acolo, mesteacănul rupt, uşa deschisă. Selver se înapoie iute în casă şi descoperi că aceasta era construită deasupra solului, ca o casă yeomenă, foarte înaltă şi luminoasă. Dincolo de cealaltă uşă, situată pe peretele opus al încăperii se întindea strada cea lungă a oraşului yeomen, Central. Selver avea arma la brâu. Dacă Davidson venea, putea să-l împuşte.
Aşteptă înapoia uşii deschise, privind afară, în lumina soarelui. Davidson apăru, uriaş, alergând atât de rapid, încât Selver nu-l putea menţine în cătarea armei, pe măsură ce zigzaga, foarte iute, pe strada lată, apropiindu-se mereu. Arma era grea. Selver trase, dar glonţul nu porni şi, mânios şi îngrozit, azvârli cât colo pistolul şi visul.
Dezgustat şi trist, scuipă şi suspină.
— Un vis rău? întrebă Ebor Dendep.
— Toate sunt rele şi toate sunt la fel, îi răspunse el, dar neliniştea şi agitaţia îi mai dispăruseră puţin.
Lumina răcoroasă a soarelui dimineţii cădea în stropi şi suliţe printre frunzele delicate şi ramurile pâlcului de mesteceni de lângă Cadast. Conducătoarea stătea acolo, împletind un coş din tulpini negre de ferigi, deoarece îi plăcea să-şi menţină degetele ocupate, în vreme ce Selver zăcea lângă ea în jumătate-vis şi vis. Se afla în Cadast de cincisprezece zile şi rana i se vindeca bine. Dormea încă mult dar, pentru prima dată după multe luni, începuse iarăşi să viseze treaz, regulat, nu o dată sau de două ori într-o zi şi o noapte, ci în ritmul şi pulsul adevărat al visării, care trebuia să se ridice şi să coboare de zece până la paisprezece ori în ciclul diurn. Aşa rele cum erau, visele numai groază şi ruşine, le întâmpina cu bucurie. Se temuse că i se retezaseră rădăcinile, că înaintase prea mult în ţinutul sterp al acţiunii ca să mai poată regăsi drumul de întoarcere la izvoarele realităţii. Acum, deşi apa era foarte amară, bău din nou.