Selver clătină din cap. Continuă să se adreseze conducătoarei, de parcă ar fi fost numai ei doi în mestecăniş, cu un glas scăzut, ezitant, aproape adormit:
— Nu, ei înţeleg foarte bine moartea… Cu siguranţă că nu văd ca noi, dar ştiu mai multe şi înţeleg mai multe decât noi în legătură cu unele lucruri. Lyubov a înţeles aproape tot ce i-am spus. Multe din vorbele lui eu nu le-am putut pricepe. Nu graiul mă împiedica să le înţeleg; îi cunosc limba şi el a învăţat-o pe a noastră; am făcut o scriere a celor două graiuri laolaltă. Cu toate acestea, existau lucruri despre care zicea că nu le voi putea pricepe niciodată. Spunea că yeomenii vin din afara pădurii. Asta-i destul de clar. Mai spunea că ei vor pădurea; copacii pentru lemn, iar solul ca să planteze iarbă pe el.
Deşi tot domoală, vocea lui Selver căpătase rezonanţă; oameni strânşi în jurul copacilor argintii ascultau atenţi.
— Şi asta e limpede pentru cei dintre noi care i-au văzut tăind Lumea. Spunea că yeomenii suni oameni ca şi noi, că într-adevăr suntem înrudiţi, poate tot aşa cum este Cerbul Roşu cu Căpriorul Cenuşiu. Mai spunea că ei vin din alt loc, care nu este pădurea; acolo toţi copacii sunt retezaţi; iar locul are un soare, nu soarele nostru, care este o stea. După câte vedeţi şi voi, toate astea nu mi-au fost prea clare. Repet vorbele lui, dar nu ştiu ce înseamnă. Nu este ceva foarte important. Este limpede că doresc pădurea noastră pentru ei. Sunt de două ori mai înalţi decât noi, au arme ce trag mult mai departe decât ale noastre, au aruncătoare de flăcări şi nave zburătoare. Acum, şi-au adus mai multe femei şi vor avea copii. Deocamdată, sunt vreo două sau trei mii, majoritatea în Sornol. Dar dacă aşteptăm una sau două generaţii, se vor înmulţi; numărul lor se va dubla şi redubla. Ucid bărbaţi şi femei; nu-i cruţă pe cei care cer îndurare. Nu pot cânta în luptă. Şi-au lăsat rădăcinile în urma lor, poate în cealaltă pădure, din care vin ei, pădurea aceea fără copaci. Aşa încât, iau otrăvuri ca să elibereze visurile din ei, dar acestea îi îmbată sau îmbolnăvesc. Nimeni nu poate afirma cu siguranţă dacă sunt, sau nu, oameni, dacă sunt sănătoşi sau nebuni, însă asta nu contează. Trebuie făcuţi să părăsească pădurea, pentru că sunt periculoşi. Dacă nu vor pleca, atunci trebuie pârjoliţi din Ţinuturi, aşa cum cuiburile de furnici-înţepătoare se ard în dumbrăvile oraşelor. Dacă mai aşteptăm, s-ar putea că noi să fim cei afumaţi şi arşi. Ne pot strivi aşa cum noi strivim furnicile. Odată, atunci când mi-au ars oraşul Eshreth, am văzut o femeie care zăcea pe o cărare înaintea unui yeoman, ca să-i ceară să o cruţe, dar el a călcat-o pe spate şi i-a rupt spinarea, apoi a izbit-o, zvârlind-o cât colo, ca pe un şarpe mort. Am văzut lucrul acesta. Dacă yeomenii sunt oameni, atunci sunt oameni răi, sau neînvăţaţi să viseze şi să acţioneze ca oameni. Continuă să ucidă, să chinuiască şi să distrugă, împinşi de zeii lor interiori, pe care nu vor să-i elibereze, ci încearcă să-i smulgă şi să-i nege. Dacă sunt oameni, atunci sunt oameni răi, deoarece şi-au negat proprii lor zei şi le este teamă să-şi vadă chipurile în întuneric. Ascultă-mă, conducătoare a Cadastului…
Selver se ridică brusc, dominând femeile aşezate.
— Cred că a sosit vremea să mă întorc în ţinutul meu, în Sornol, la aceia care sunt alungaţi sau înrobiţi. Spune-le tuturor care visează un oraş arzând, să vină după mine la Broter.
Se înclină spre Ebor Dendep şi părăsi dumbrava de mesteceni cu braţul bandajat şi umblând cu greu; totuşi, în mersul său exista o iuţeală ce-l făcea să pară mult mai întreg decât alţi oameni. Tinerii îl urmară în tăcere.
— Cine este? întrebă alergătoarea din Trethat, urmărindu-l cu privirea.
— Cel căruia îi era adresat mesajul tău, Selver din Eshreth, un zeu printre noi. Ai mai văzut vreodată un zeu, fata mea?
— Când aveam zece ani, Cântăreţul-din-liră a venit în oraşul nostru.
— Bătrânul Ertel, da. Era din Arborele meu şi din Văile Nordice, tot ca mine. Ei bine, acum ai văzut un al doilea zeu, şi încă unul mai mare. Povesteşte-le alor tăi din Trethat despre el.
— El ce zeu este, mamă?
— Unul nou, răspunse Ebor Dendep cu vocea ei bătrână şi uscată. Fiul Focului-pădurii, Fratele celor ucişi. El este cel care nu s-a renăscut. Acum, plecaţi cu toţii şi mergeţi la Culcuş. Vedeţi cine va merge cu Selver şi aveţi grijă să-şi ia hrană cu ei. Lăsaţi-mă singură. Sunt tot atât de plină de presimţiri ca şi un bătrân prost. Trebuie să visez…
În noaptea aceea, Coro Mena merse împreună cu Selver până în locul unde se întâlniseră prima dată, sub sălciile arămii de lângă pârâu. Mulţi îl urmau pe Selver spre sud, vreo şaizeci de oameni, pentru mulţi cel mai mare grup în mişcare văzut vreodată. Pe drumul lor către Sornol aveau să creeze agitaţie, câştigând astfel şi mai mulţi adepţi. Pentru acea singură noapte, Selver îşi ceruse dreptul Visătorului la singurătate. Pleca singur. Tovarăşii săi aveau să-l prindă din urmă dimineaţa; după aceea, în mijlocul mulţimii şi al evenimentelor, avea să-i mai rămână prea puţină vreme pentru derularea lentă şi profundă a marilor vise.
— Aici ne-am întâlnit, spuse bătrânul oprindu-se printre ramurile încovoiate şi perdelele de frunze, şi aici ne despărţim. Fără îndoială, cei care vor mai trece pe aici, vor denumi acest loc: Crângul lui Selver.
Selver nu rosti nimic un timp, rămânând nemişcat ca un copac, în timp ce frunzele fremătătoare de deasupra lui îşi întunecau argintul, pe când norii acopereau stelele.
— Eşti mai sigur decât mine în ceea ce mă priveşte, vorbi el în cele din urmă, un glas în întuneric.
— Da, sunt sigur, Selver… Visele m-au învăţat bine şi apoi sunt bătrân. Acum, nu mai visez decât puţin, pentru mine. De ce aş face-o? Puţine lucruri mai mă surprind. Am avut de la viaţă tot ce mi-am dorit, ba chiar mai mult. Zile cât frunzele pădurii. Sunt un copac bătrân şi găunos, numai rădăcinile mai trăiesc. Aşa că visez doar ce visează alţi oameni. Nu am viziuni şi nici dorinţe. Văd ceea ce este. Văd fructul rodind pe ram. De patru ani pârguieşte fructul acela, al copacului adânc sădit. Vreme de patru ani, toţi am fost temători, chiar şi noi, cei care locuim departe de oraşele yeomenilor şi i-am întrezărit numai din ascunzători, sau le-am zărit navele zburând pe deasupra, sau am privit locurile moarte acolo unde au doborât Lumea, sau doar am auzit povestindu-se despre toate acestea. Ne este tuturor frică. Copiii se trezesc din somn plângând; femeile nu mai vor să meargă prea departe pe drumurile de târg; bărbaţii din Culcuşuri nu pot cânta. Fructul spaimei se coace. Şi te văd pe tine culegându-l. Tu eşti culegătorul. Tu ai văzut şi ai cunoscut toate lucrurile de care nouă ne este teamă să le aflăm: exilul, ruşinea, durerea, prăbuşirea pereţilor şi acoperişul Lumii, mama moartă în mizerie, copiii neînvăţaţi, neîngrijiţi… Aceasta este o vreme nouă pentru lume: o vreme rea. Iar tu ai suferit din plin. Tu ai ajuns cel mai departe. Acolo, la capătul potecii întunecate, acolo creşte Copacul; acolo se pârguieşte fructul; acum tu întinzi mâna, Selver, îl culegi. Şi când un om ţine în mâna lui fructul acelui copac, ale cărui rădăcini sunt mai adânci decât pădurea, atunci Lumea se schimbă cu totul. Oamenii vor şti. Te vor recunoaşte, aşa cum am făcut-o şi noi. Unui bătrân sau unui Mare Visător nu-i trebuie mult ca să recunoască un zeu! Oriunde mergi, focul arde; numai orbii nu-l pot zări. Însă, ascultă, Selver, asta este ceea ce văd eu şi poate alţii nu văd, de asta te-am îndrăgit: te-am visat înainte de a ne întâlni aici. Mergeai pe o cărare şi înapoia ta creşteau arbori tineri, stejari şi mesteceni, sălcii şi ilice, brazi şi pini, ulmi, anini, frasini cu flori albe, întregul acoperiş şi toţi pereţii Lumii reînnoite pentru totdeauna. Acum, adio iubite zeu şi fiu, drum bun.