În Onnetherhad — a 18-a zi a lunii — cei nouă s-au reunit într-o clădire mare, descuiată numai cu aceste ocazii: o sală înaltă, cu pardoseala din piatră rece, slab luminată de două ferestre înguste şi de focul din vatra adâncă din capăt. Ei stăteau în cerc, cu mantii şi glugi, siluete nemişcate, aidoma unor dolmene în sclipirea slabă a flăcărilor aflate la câţiva metri. Când am traversat sala şi am pătruns în cerc, Goss împreună cu alţi doi tineri localnici şi cu un medic din Domeniul cel mai apropiat priveau tăcuţi din scaunele de lângă cămin. Totul era foarte neprotocolar, totuşi tensionat. Una din glugi se înălţă când am pătruns printre ele, şi am zărit o faţă stranie, masivă, cu trăsături aspre, examinându-mă cu ochi insolenţi.
Faxe stătea cu picioarele încrucişate, nemişcat, dar încordat cu o energie ce se acumula în el şi care făcea ca glasul lui blând şi moale să detune aidoma unui trăsnet.
— Întreabă, rosti el.
Am păşit în interiorul cercului şi am pus întrebarea:
— Peste cinci ani de acum, va fi planeta Gethen membră a Ecumenului Lumilor Cunoscute?
Tăcere. Am rămas locului, nemişcat, în centrul unei plase de păianjen ţesută din tăcere.
— Se poate răspunde, şopti Urzitorul.
Urmă o destindere. Monoliţii cu glugi părură că se înmoaie şi se mişcară. Cel care mă privise atât de ciudat începu să-i şoptească ceva vecinului. Am părăsit cercul şi m-am alăturat celor de lângă şemineu.
Doi Prezicători rămăseseră retraşi, tăcuţi. Unul dintre ei înălţa din când în când mâna stângă şi lovea pardoseala uşor şi rapid, de zece-douăzeci de ori, apoi redevenea nemişcat. Până atunci nu-i mai văzusem. Ei erau Nebunii, îmi explicase Goss. Erau bolnavi mintal. Goss îi numise „împărţitorii timpului",, ceea ce ar fi putut însemna schizofrenici. Psihologii karhidish, deşi lipsiţi de avantajele telepatiei, fiind astfel asemănători unor chirurgi orbi, utilizau cu iscusinţă drogurile, hipnoza, şocurile locale, criogenia şi diverse terapii mentale. Am întrebat dacă cei doi psihopaţi nu puteau fi vindecaţi.
— Vindecaţi! exclamase Goss. L-aţi vindeca pe un cântăreţ de vocea lui?
Alţi cinci membri ai cercului erau localnici, din Otherhord, adepţi ai disciplinelor Prezenţei Handdara şi, de asemenea, mi-a explicat Goss, Celibatari — neacceptând o pereche în decursul perioadelor lor de potenţă sexuală. Unul din Celibatari trebuia să fie în kemmer în timpul Prezicerii. L-am putut distinge, deoarece învăţasem să desluşesc subtila aură sexuală, o anume strălucire care semnala prima fază a kemmerului.
Lângă el stătea Perversul.
— A venit din Spreve cu doctorul, mi-a spus Goss. Unele grupuri Prezicătoare determină în mod artificial perversiunea într-o persoană normală, injectând hormoni feminini sau masculini în zilele dinaintea unei şedinţe. Este mai bine să ai un pervers natural. El e dornic să vină. Îi place faima.
Goss folosise pronumele care desemnează un mascul-animal, nu pe acela pentru o fiinţă omenească aflată în rolul masculin al kemmerului. Părea uşor stânjenit. Karhidenii discută în mod liber problemele sexuale şi vorbesc despre kemmer atât cu respect cât şi cu plăcere, dar sunt reticenţi în privinţa perversiunilor — cel puţin faţă de mine. Prelungirea excesivă a perioadei kemmerului, cu un dezechilibru hormonal permanent spre mascul sau femelă, determină ceea ce ei denumesc perversiune. Nu este o raritate. Din punct de vedere fiziologic, trei sau patru la sută dintre adulţi pot fi perverşi sau anormali… adică normali, după standardele noastre. Ei nu sunt excluşi din societate, dar sunt toleraţi cu oarecare dispreţ, aşa cum se întâmplă cu homosexualii în multe societăţi bisexuale. În argoul karhidish sunt numiţi jumătate-morţi. Sunt sterpi.
După acea primă, lungă şi stranie privire spre mine, Perversul nu-l mai băgă în seamă decât pe cel de lângă el, kemmererul, a cărui sexualitate tot mai activă avea să fie în continuare stârnită şi, în cele din urmă, stimulată la completa capacitate sexuală feminină de către masculinitatea lui insistentă şi exagerată. Şuşotea întruna, aplecându-se către kemmerer, care răspundea scurt şi părea că tresare. Nici unul dintre ceilalţi nu vorbise de mult timp şi nu se auzea decât murmurul Perversului. Faxe îl privea nemişcat pe unul din Nebuni. Perversul îşi lăsă palma, iute şi uşor, pe mâna kemmererului. Acesta se feri brusc, cu teamă sau dezgust, şi se uită spre Faxe, parcă cerând ajutor. Urzitorul nu se clinti. Kemmererul rămase locului şi nu făcu nici o mişcare când Perversul îl atinse din nou. Unul dintre Nebuni înalţă capul şi hohoti prelung, fals şi răguşit:
— A-ha-ha-ha…
Faxe înălţă braţul. Imediat toate feţele din cerc se răsuciră către el, de parcă le strânsese privirile într-un mănunchi.
Era după-amiază când intrasem în sală şi începuse să plouă. Lumina cenuşie pierise repede din fantele ferestrelor de sub streşini. Acum, dungi albe se întindeau ca nişte spectrale vele oblice peste feţele celor nouă, raze ceţoase dinspre luna care răsărea peste pădure. Focul se stinsese de mult şi nu exista altă lumină decât dârele acelea estompate, târându-se peste cerc, dezvăluind un chip, o mână, o spinare neclintită. O vreme am zărit profilul lui Faxe, rigid ca o piatră albicioasă în pulberea difuză de raze lunare. Acestea continuau să se deplaseze şi ajunseră la o mogâldeaţă întunecată, kemmererul, cu capul plecat pe genunchi, cu mâinile încleştate pe pardoseală, cu trupul zgâlţâit de un tremur dublat de răpăitul palmelor Nebunului pe piatră, în beznă, de cealaltă parte a cercului. Erau conectaţi cu toţii, aidoma punctelor de susţinere ale unei pânze de păianjen. Fie că o doream sau nu, simţeam legătura aceea, comunicaţiile care goneau fără cuvinte, mute, prin Faxe, şi pe care acesta încerca să le ordoneze, să le controleze, pentru că el era centrul, Urzitorul. Lumina slabă se fragmentă şi dispăru, târându-se pe zidul estic.
Am încercat să evit contactul cu minţile Prezicătorilor. Mă tulbura mult tensiunea electrică şi tăcută, senzaţia de atragere spre înăuntru, de transformare într-un nod a structurii, a reţelei. A fost şi mai rău când am încercat să ridic o barieră. M-am simţit izolat şi m-am ghemuit în interiorul propriei mele minţi, obsedat de halucinaţiile vederii şi pipăitului, un vălmăşag de imagini şi idei nebuneşti, viziuni şi senzaţii neaşteptate, toate încărcate de sexualitate şi violent groteşti, un clocot roşu-negru de furie erotică. Eram înconjurat de hăuri căscându-se uriaşe, cu margini zdrenţuite, vaginuri, răni, guri ale iadului, mi-am pierdut echilibrul, cădeam… Dacă nu puteam alunga acest haos, urma să mă prăbuşesc cu adevărat, să înnebunesc şi să nu-l mai pot goni niciodată. Acţionau forţele empatice şi paraverbale, extrem de puternice şi nedesluşite, înălţându-se din perversiune şi frustrare sexuală, dintr-o nebunie care distorsionează timpul, şi dintr-o disciplină teribilă a totalei concentrări şi a temerii de realitatea imediată, aflată cu mult dincolo de puterile sau controlul meu. Şi totuşi erau controlate. Centrul continua să fie Faxe. Trecură ore şi secunde, razele lunii sclipeau pe alt perete, nu mai exista lumină, doar întuneric, iar în mijlocul lui era Faxe, Urzitorul, o femeie înveşmântată în lumină.
Lumina era argint, argintul era armură, o femeie în armură, cu o spadă. Lumina izbucni brusc, insuportabilă, înspăimântată şi îndurerată
— Da, da, da!
— Ha-ha-ha-ha, începu râsul răguşit al Nebunului, crescând mereu, tot mereu, într-un zbieret tremurător, care continuă întruna, mai mult decât ar fi putut ţipa orice glas, străbătând timpul. În întuneric se distingeau mişcări, se auzeau fâşâituri şi foşnete. Părea o reaşezare a epocilor străvechi, o retragere din faţa semnelor prevestitoare.