Pe Gethen, instinctul părintesc diferă de la o persoană la alta, ca şi în alte părţi. Nu poţi generaliza. N-am văzut nici un karhidean lovind un copil, şi o singură dată unul se răstise la un pici. Blândeţea faţă de copiii lor m-a şocat ca fiind profundă, efectivă şi aproape complet altruistă. Poate că numai prin acest altruism se deosebesc de ceea ce noi numim instinct „matern". Bănuiesc că distincţia dintre instinctul matern şi cel patern este neglijabilă. Instinctul părintesc, dorinţa de a proteja, de a încuraja, nu este o trăsătură legată de sex…
La începutul lunii Hakanna, am auzit un Buletin al Palatului: regele Argaven anunţase că aştepta un moştenitor. Nu un alt fiu-kemmering, din care avea deja şapte, ci un urmaş al trupului, un os domnesc. Suveranul era însărcinat.
Mi s-a părut amuzant, iar membrii clanului din Gorinhering au considerat la fel, dar din alte motive. Ei apreciau că era prea bătrân ca să ţină sarcina şi comentau ironic şi obscen. Bătrânii au continuat să chicotească zile întregi. Râdeau de rege, însă altfel persoana lui nu-i interesa. „Karhide înseamnă Domeniile", spusese Estraven, şi, pe măsură ce aflam mai multe, îmi aminteam această remarcă şi altele asemănătoare. Pretinsa naţiune, verificată de secole, era un mozaic de principate necoordonate — oraşe, târguri, „unităţi economice tribale pseudofeudale" — o extindere şi împrăştiere a unor indivizi competenţi şi arţăgoşi, deasupra cărora fusese aplicată reţeaua fragilă a unei autorităţi nesigure. M-am gândit că nimic n-ar fi putut vreodată să unească Karhide într-o naţiune. N-o făcuse nici măcar răspândirea generală a mijloacelor de comunicare rapidă, despre care se presupune că determină aproape inevitabil naţionalismul. Ecumenul nu i se putea adresa ca unei unităţi sociale, ca unei entităţi mobilizabile. Mai degrabă trebuia să apeleze la puternicul, deşi încă nedezvoltatul simţ al umanismului, vorbind despre unitatea umană. Gândindu-mă la asta, m-am simţit oarecum tulburat. Mai mult ca sigur, greşeam, dar aflasem despre gethenieni câteva lucruri ce puteau fi utile în perspectivă.
Dacă nu doream să-mi petrec tot anul în Vechiul Karhide, trebuia să revin la Cataracta Vestică înainte de a se închide trecătorile Kargavului. Chiar şi aici, pe coastă, în ultima lună a verii căzuseră două ninsori slabe. Fără tragere de inimă, am pornit din nou spre apus şi am ajuns în Erhenrang la începutul lui Gor, prima lună a toamnei. Argaven îşi mutase reşedinţa în palatul de vară din Warrever şi, pe durata absenţei sale, îl numise drept regent pe Pemmer Harge rem ir Tibe. Acesta îşi utiliza deja la maximum atribuţiile funcţiei. La câteva ore după ce sosisem, mi-am dat seama că analiza mea asupra Karhidei era de acum depăşită, în plus, începusem să mă simt stingher, chiar nesigur, în Erhenrang.
Argaven nu era întreg la minte şi sinistra incoerenţă a gândirii lui înnegura atmosfera capitalei. Era un individ care se hrănea din frică. Toate lucrurile bune ale domniei sale fuseseră realizate de miniştri şi Kyorremy, deşi el nu făcuse mult rău. Lupta cu propriile-i coşmaruri nu afectase Regatul. Vărul său, Tibe, era cu totul alt individ. Nebunia lui ţinea de o anumită logică. Ştia când şi cum să acţioneze, dar habar nu avea când să se oprească.
Tibe se adresa frecvent poporului prin radio. Când fusese la putere, Estraven n-o făcuse niciodată şi nici nu era în stilul karhidish. În mod normal, guvernarea nu constituia un spectacol public, era ascunsă şi indirectă. Tibe însă ţinea discursuri fulminante. Auzindu-i glasul, revedeam zâmbetul cu dinţi lungi şi chipul acoperit cu o reţea de riduri fine. Cuvântările lui erau interminabile şi zgomotoase: elogieri ale Karhidei, defăimări ale Orgoreynului, discreditări ale „facţiunilor neloiale", analize asupra „integrităţii hotarelor Regatului", predici despre istorie, etică şi economie, totul pe un ton bombastic, făţarnic şi emoţionant, care devenea isteric, cu acuzaţii sau apologii. Vorbea mult despre mândria ţării şi iubirea pământului natal, însă puţin despre shifgrethor, mândrie personală sau prestigiu. Pierduse Karhide chiar atât de mult prestigiu în afacerea Văii Sinoth, încât subiectul nu mai putea fi abordat? Nu, pentru că pomenea adesea de Valea Sinoth. Am decis că evita în mod deliberat să amintească de shifgrethor deoarece intenţiona să stârnească sentimente de un tip mult mai primar, mai puţin controlabil. Voia să trezească forţe primitive pentru care shifgrethorul reprezenta doar desăvârşirea, sublimatul. Voia ca ascultătorii lui să fie înspăimântaţi şi mânioşi. Temele sale nu erau câtuşi de puţin mândria şi iubirea, deşi utiliza permanent aceşti termeni, aşa cum îi folosea el însemnau laudă de sine şi ură. De asemenea, vorbea frecvent despre Adevăr, pentru că acesta „pătrundea sub poleiala civilizaţiei".
Metafora aceea despre poleiala (sau vopsea, sau pliofilm, nu contează) care tăinuieşte realitatea mai nobilă de dedesubt se dovedeşte trainică, universală şi înşelătoare. Poate ascunde o duzină de erori. Una dintre cele mai primejdioase este implicaţia că, fiind artificială, civilizaţia devine anormală, nefirească: se opune valorilor primitive… Desigur, nu există nici o poleială, ci doar un proces de maturizare, iar primitivismul şi civilizaţia nu reprezintă decât etape ale dezvoltării. Unicul adevăr al civilizaţiei îl constituie războiul. Cele două se exclud reciproc. Ascultând discursurile înverşunate ale lui Tibe, mi se părea că, prin spaimă şi convingere, el căuta să-i oblige pe karhideni să schimbe o alegere pe care o făcuseră înainte de începutul istoriei lor: alegerea între cele două contrarii.
Poate că sosise momentul respectiv. Lent, aşa cum fusese progresul lor material şi tehnologic, oricât de puţin apreciau „progresul" în sine, reuşiseră totuşi, în ultimele cinci, zece. sau cincisprezece secole, să o ia înaintea Naturii. Nu mai erau în mod absolut la mila neîndurătorului lor climat, o recoltă slabă nu mai înfometa o întreagă provincie, şi nici o iarnă grea nu izola toate aşezările. Pe această bază a stabilităţii materiale, Orgoreynul construise treptat un stat unificat, centralizat şi tot mai eficient. Acum, Karhide încerca să facă acelaşi lucru, dar nu prin stimularea mândriei naţionale, prin sporirea comerţului ori prin îmbunătăţirea şoselelor, a fermelor şi colegiilor. Toate acestea însemnau civilizaţie, poleială, iar Tibe le respingea cu dispreţ. El urmărea ceva mai sigur, modul infailibil, rapid şi trainic de transformare a unui popor într-o naţiune: războiul. În această privinţă, ideile lui nu erau foarte precise, însă păreau destul de temeinice. Cealaltă cale de mobilizare rapidă şi totală a oamenilor, înrolarea sub stindardul unei noi religii, nu-i era la îndemână, aşa încât urma să se descurce cu războiul.
Am expediat regentului o scrisoare în care i-am reprodus întrebarea pusă Prezicătorilor din Otherhord şi răspunsul primit. Tibe nu mi-a trimis nici măcar o confirmare. Atunci m-am dus la ambasada orgota şi am solicitat permisiunea de a intra în Orgoreyn.
Birourile Stabililor Ecumenului de pe Hain au mai puţini funcţionari decât avea ambasada aceea a unei ţări destul de mici, şi toţi umblau înarmaţi cu kilometri de benzi magnetice. Erau lenţi şi meticuloşi, nu aveau nimic din aroganţa impetuoasă şi eschivările bruşte ce caracterizau oficialităţile karhidish. Am aşteptat să-mi completeze formularele. Aşteptarea a devenit destul de neplăcută. Cu fiecare zi, numărul gărzilor Palatului şi al poliţiştilor de pe străzile din Erhenrang părea că sporeşte. Pe lângă arme, începuseră să poarte şi un soi de uniformă. În oraş, atmosfera devenise sumbră, deşi afacerile prosperau, bunăstarea era generală şi vremea însorită. Nimeni nu voia să se compromită cu mine. „Proprietăreasa" mea nu mai aducea curioşi să-mi viziteze odaia, ci mai degrabă se plângea de şicanele „indivizilor de la Palat". Pentru ea nu mai reprezentam o atracţie aducătoare de câştig, ci un suspect politic. Tibe informă populaţia despre un raid în Valea Sinoth: „Bravi fermieri karhidish, adevăraţi patrioţi" se năpustiseră peste graniţa sudică a Sassinothului, atacaseră un sat orgota, îl incendiaseră şi uciseseră nouă localnici. Leşurile fuseseră azvârlite în râul Ey care, proclamase regentul, „va fi mormântul tuturor duşmanilor naţiunii noastre!" Am auzit cuvântarea aceasta în sala de mese a insulei. Ascultând-o, unii oameni păreau încruntaţi, alţii indiferenţi, alţii mulţumiţi, totuşi în aceste expresii diverse existau elemente comune, ticuri mărunte ori spasme faciale, care nu apăruseră până atunci, alături de priviri neliniştite.