În seara aceea, în camera mea a intrat un necunoscut, primul vizitator de când revenisem în Erhenrang. Era slăbuţ, cu pielea delicată, sfios, şi purta lanţul de aur al unui Celibatar.
— Sunt prietenul unei persoane care v-a protejat, vorbi el cu bruscheţea timidului. Am venit să vă solicit o favoare, în numele lui.
— Vă referiţi la Faxe…?
— Nu. La Estraven.
Probabil că expresia mea se schimbase. Urmă o pauză, apoi străinul adăugă:
— Estraven Trădătorul. Poate vi-l mai amintiţi…
Mânia luase locul timidităţii şi intenţiona să ne confruntăm în shifgrethor. Dacă doream sa intru în joc, trebuia să spun ceva de genuclass="underline" „Nu sunt sigur. Spuneţi-mi ceva despre el." Dar n-o doream şi de acum mă obişnuisem cu vulcanicele temperamente karhidish. I-am privit dezaprobator furia şi am răspuns:
— Bineînţeles.
— Dar nu cu prietenie. Ochii lui întunecoşi şi piezişi erau direcţi.
— Da, mai degrabă cu recunoştinţă şi dezamăgire. El v-a trimis la mine?
— Nu.
Am aşteptat să-mi explice.
— Scuzaţi-mă, a rostit. Am fost prea cutezător. Accept ceea ce mi-a adus cutezanţa.
L-am oprit pe individul micuţ şi băţos, care se îndrepta spre uşă.
— Vă rog, nu ştiu cine sunteţi sau ce doriţi. Nu v-am refuzat, pur şi simplu am avut o reţinere. Trebuie să-mi acceptaţi dreptul la o prudentă rezonabilă. Estraven a fost exilat deoarece mi-a susţinut misiunea aici…
— Pentru aceasta, vă consideraţi îndatorat lui?
— Într-un fel. Deşi misiunea mea este mai presus de toate obligaţiile şi devotamentele personale.
— Atunci, spuse străinul cu un ton brutal şi categoric, este o misiune imorală.
Replica lui m-a amuţit. Mi se păruse un partizan al Ecumenului şi n-aveam ce să-i răspund.
— Nu sunt de aceeaşi părere, am rostit în cele din urmă. Vinovat este mesagerul, nu mesajul. Spuneţi-mi, vă rog, cu ce v-aş putea fi de folos.
— Am reuşit să salvez o parte din averea prietenului meu: bani-gheaţă provenind din acţiuni, rente şi datorii. Aflând că veţi pleca în Orgoreyn, m-am gândit să vă rog să-i duceţi banii, dacă îl găsiţi. După câte ştiţi, constituie o infracţiune care se pedepseşte penal şi, în plus, s-ar putea să fie ceva inutil. El poate fi în Mishnory, într-una din blestematelor lor de Ferme, sau chiar mort. N-am cum să aflu. N-am prieteni în Orgoreyn, iar aici nu îndrăznesc să întreb pe nimeni. M-am gândit la dumneavoastră, deoarece nu sunteţi implicat în politică şi aveţi libertate de mişcare. Nu mi-am dat seama că aveţi, desigur, propriile convingeri. Îmi cer scuze pentru stupiditate.
— Bine, o să-i duc banii. Dar dacă e mort, sau nu poate fi găsit, cui îi vor înapoia?
Mă privi fix. Chipul i se crispă şi-şi schimbă expresia. Suspină adânc. Cei mai mulţi karhideni plâng cu uşurinţă, fără să se ruşineze de lacrimi, aşa cum nici noi nu ne ruşinăm să râdem în public.
— Mulţumesc, zise. Mă numesc Foreth. Sunt locuitor al Cetăţuii Orgny.
— Faceţi parte din clanul lui Estraven?
— Nu, sunt Foreth rem ir Osboth. Am fost kemmeringul lui. Estraven nu avusese nici un kemmering când îl cunoscusem, totuşi individul acesta nu-mi putea trezi suspiciuni. Poate că, inconştient, servea scopul altcuiva, dar el era inocent. Îmi dăduse o lecţie: shifgrethorul putea fi jucat pe plan moral, iar cel mai bun câştiga. Mă încolţise din numai două mişcări… Avea banii cu ei şi mi i-a dat: o sumă importantă în hârtii de credit ale Băncii Comerciale Regale karhidish. Nimic care să mă incrimineze şi deci să mă oprească, pur şi simplu, să mi-i însuşesc.
— Dacă-l găsiţi…
— Să-i transmit vreun mesaj?
— Nu. Doar dacă aş şti…
— Dacă îl voi găsi, o să încerc să vă trimit veşti.
— Mulţumesc, spuse, şi-mi întinse braţele, un gest de prietenie care în Karhide nu se face cu uşurinţă. Vă doresc succes în îndeplinirea misiunii, domnule Ai. Estraven era convins că aţi venit aici să faceţi bine, ştiu asta. O credea din tot sufletul.
Pentru omul acesta, pe lume nu exista nimic în afară de Estraven. Era unul dintre cei blestemaţi să iubească o singură dată. L-am întrebat din nou:
— Nu doriţi să-i transmit nimic?
— Spuneţi-i atât: copiii sunt sănătoşi. Apoi ezită şi şopti: Nusuth, nu contează, şi plecă.
Peste două zile am părăsit Erhenrangul, de data asta pe drumul de nord-vest, pe jos. Permisiunea de a intra în Orgoreyn sosise mai repede decât mă lăsaseră să cred funcţionarii şi oficialităţile ambasadei orgota, ori poate chiar decât se aşteptaseră ei. Când m-am prezentat să-mi iau actele, m-au tratat cu un fel de respect nesatisfăcut, iritaţi de faptul că prin intervenţia unui superior protocolul şi regulile fuseseră încălcate pentru mine. Deoarece în Karhide nu existau nici un fel de legi în privinţa părăsirii ţării, am plecat imediat. În decursul verii, apreciasem peisajele de care se puteau bucura călătorii. Drumurile şi hanurile erau deschise atât pietonilor cât şi vehiculelor şi se putea conta întotdeauna pe codul ospitalităţii. Locuitorii Co-Domeniilor, sătenii, ţăranii sau Lorzii ofereau călătorului hrană şi adăpost vreme de trei zile, conform tradiţiei, dar de fapt mult mai mult timp. Era minunat că întotdeauna te primeau fără ceremonie, de parcă te-ar fi aşteptat.
Am hoinărit de-a curmezişul superbului ţinut dintre Sess şi Ey, fără să mă grăbesc, întârziind câteva dimineţi pe şesurile marilor Domenii, unde începuse recoltatul. Toate braţele, uneltele şi maşinile munceau să secere lanurile aurii înainte ca vremea sa se schimbe. A fost o săptămână blândă şi de neuitat, iar seara, înainte de culcare, ieşeam din ferma întunecată ori din sala Vetrei unde fusesem găzduit şi mă plimbam peste miriştea uscată ca să privesc stelele, sclipind ca nişte oraşe îndepărtate în bezna vântoasă a toamnei.
De fapt nu mă trăgea inima să părăsesc această ţară, pe care o descoperisem atât de binevoitoare faţă de străini, deşi indiferentă faţă de Trimis. Mă îngrozea să iau totul de la început, repetându-mi mesajul altor ascultători, în alt grai şi înregistrând poate un alt eşec. Mă abătusem mai mult spre nord decât spre vest, justificându-mi traseul prin dorinţa de a vedea regiunea Văii Sinoth, scena rivalităţii dintre Karhide şi Orgoreyn. Deşi vremea se menţinea frumoasă, începuse să se răcească şi, în cele din urmă, am cotit către vest înainte de-a ajunge la Sassinoth, amintindu-mi că zona era barată cu sârmă ghimpată şi de-acolo putea să-mi fie mai greu să părăsesc Karhide. Aici frontiera era Ey, un râuleţ îngust, dar năvalnic, izvorând din gheţari ca toate râurile Marelui Continent. M-am întors câţiva kilometri spre sud ca să găsesc o trecere peste el şi am ajuns la un pod ce lega două sătucuri, Passerer din Karhide şi Siuwensin din Orgoreyn, privindu-se somnoroase peste zgomotosul Ey.