În blănuri se afla un prunc, scâncind. I-au dus copilul Lordului Sorve şi i-au relatat cuvintele străinului, iar bătrânul îndurerat a văzut în micuţ pe fiul său pierdut, Arek. A poruncit ca pruncul să fie crescut ca fiu al Vetrei Dinăuntru şi să fie numit Therem, deşi numele nu fusese niciodată folosit de clanul Estre.
Copilul a crescut înalt, frumos şi puternic. Era oacheş şi tăcut, şi mulţi vedeau în el o oarecare asemănare cu dispărutul Arek. Când s-a făcut mare, Lordul Sorve l-a numit moştenitorul Estrei. Multe au fost inimile care au clocotit printre fiii-kemmering ai lui Sorve: bărbaţi puternici, în floarea vârstei, care aşteptau de mult să devină Lorzi. Ei l-au atacat pe tânărul Therem, când acesta plecase singur la vânătoare de pesthry, în luna Irrem. Era însă înarmat, şi n-a fost luat pe nepregătite. A împuşcat doi dintre fraţii-de-Vatră în ceaţa groasă de pe Piciorul-Gheţii, iar cu un al treilea s-a luptat cu pumnalul şi l-a ucis, în cele din urmă, deşi el însuşi a fost rănit adânc la piept şi la gât. Apoi rămase deasupra trupului fratelui său şi văzu că se înnopta. Pe măsură ce sângele i se scurgea prin răni, se simţea tot mai slăbit şi se gândi să meargă în Ebos să ceară ajutor, clar se rătăci prin beznă şi ajunse la pădurea de pe ţărmul răsăritean al lacului. Acolo, zărind o colibă abandonată, intră. Prea istovit ca să aprindă un foc, căzu pe pietrele reci ale pardoselii şi rămase aşa, cu rănile sângerând.
În timpul nopţii, în colibă pătrunse un bărbat. Se opri în prag şi încremeni, privindu-l pe cel care zăcea în sânge. Apoi făcu un culcuş din blănurile pe care le luase dintr-un cufăr vechi, aprinse focul, spălă rănile lui Therem şi le pansa. Când văzu că tânărul deschide ochii, îi spuse:
— Sunt Therem din Stok.
— Eu sunt Therem din Estre.
O vreme, între ei se aşternu tăcerea. După aceea, tânărul zâmbi şi zise:
— Mi-ai oblojit rănile ca să mă ucizi, Stokven?
— Nu, răspunse celălalt.
— Cum se face, întrebă Estraven, că tu, Lordul de Stoke, te afli singur în ţinutul acesta pe care ni-l disputăm?
— Vin deseori aici, replică Stokven.
Controlă pulsul tânărului, apoi îi atinse mâna, ca să-i ia temperatura, şi pentru o clipă îşi lipi palma de cea a lui Estraven. Cele două palme se potriveau, deget cu deget, ca mâinile aceluiaşi om.
— Suntem duşmani de moarte, spuse Stokven.
— Suntem duşmani de moarte, încuviinţă Estraven. Totuşi nu te-am văzut niciodată până acum.
Stokven îşi feri obrazul.
— Eu te-am văzut odată, cu mult timp în urmă. Aş dori să poată fi pace între casele noastre.
— Şi eu jur că aşa va fi, zise Estraven.
După ce şi-au jurat reciproc, n-au mai vorbit, iar rănitul a adormit. Dimineaţa, Stokven nu mai era, dar din Ebos au venit oameni care l-au purtat pe Estraven acasă, în Estre. Acolo, nimeni n-a mai îndrăznit să se împotrivească voinţei bătrânului Lord, a cărui dreptate era scrisă cu sângele a trei oameni pe gheaţa lacului, iar după moartea lui Sorve, Therem a devenit Lord de Estre. În acelaşi an, el a pus capăt vechii vrajbe, oferind jumătate din pământurile disputate Domeniului Stok. Pentru aceasta şi pentru uciderea fraţilor-de-Vatră, a fost numit Estraven Trădătorul. Totuşi numele său, Therem, continuă să fie dat copiilor din acel Domeniu.
10
Conversaţii în Mishnory
ÎN DIMINEAŢA URMĂTOARE, telefonul a bâzâit pe când terminam un mic dejun târziu în apartamentul meu din reşedinţa Shusgis. Am ridicat receptorul şi am auzit un glas vorbind în karhidish:
— Sunt Therem Harth. Pot urca?
— Te rog.
Doream să termin cât mai repede povestea asta. Era clar că între noi doi nu putea exista o relaţie acceptabilă. Chiar dacă dizgraţia şi exilul lui Estraven se datorau, cel puţin teoretic, persoanei mele, nu-mi puteam asuma vreo responsabilitate şi nici nu încercam un sentiment raţional de vinovăţie. În Erhenrang, nu-mi explicase nici acţiunile, nici motivaţiile sale şi nu mă puteam încrede în el. Aş fi preferat să nu fie amestecat cu aceşti orgota care, după cum se vedea, mă adoptaseră. Prezenţa lui complica şi stânjenea situaţia.
A apărut, condus de un servitor. L-am poftit într-unui din scaunele largi şi capitonate şi i-am oferit bere. A refuzat. Nu părea stânjenit — abandonase de mult timiditatea, dacă avusese vreodată aşa ceva — dar era reţinut, rezervat.
— Prima zăpadă adevărata, rosti şi, privind spre draperiile groase ce acopereau fereastra, întrebă: Nu te-ai uitat afară?
Am făcut-o şi am zărit zăpada învolburându-se deasă, purtată de vânt pe stradă, peste acoperişurile albe. În timpul nopţii se depuseseră sase-şapte centimetri. Era Odarhad Gor, a 17-a zi din prima luna de toamnă.
— E devreme, am spus fascinat pentru o clipă de vraja fulgilor.
— Anul ăsta se prevede o iarnă grea.
Am tras ambele draperii. Lumina palidă de afară cădea pe chipul lui smead. Părea îmbătrânit. Cunoscuse clipe grele de când îl văzusem ultima dată în Colţul Roşu al Palatului din Erhenrang, lângă şemineul său.
— Acesta e obiectul pe care am fost rugat să ti-l aduc, am vorbit şi i-am întins pachetul învelit în piele subţire, pe care-l pregătisem pe o măsuţă, după ce telefonase. L-a luat şi mi-a mulţumit cu gravitate. Eu nu mă aşezasem. După o clipă, continuând să ţină pachetul, s-a sculat în picioare.
Conştiinţa mă sâcâia puţin, dar n-am încercat s-o domolesc. Voiam să-l lămuresc să nu mă mai caute. Faptul că aceasta implica şi umilirea lui era regretabil.
Mă fixă cu privirea. Avea picioarele scurte şi era îndesat, nu atingea nici măcar înălţimea mijlocie a femeilor din rasa mea. Totuşi, când se uita la mine, nu părea că o face de jos. I-am evitat ochii. Am examinat radioul de pe masă cu un interes demonstrativ şi detaşat.
— În ţara asta nu trebuie crezut tot ce se aude la radio, rosti el curtenitor. Cred însă că vei avea nevoie de informaţii şi de sfaturi, aici, în Mishnory.
— Se pare că sunt destui gata să le ofere.
— Şi numărul lor te asigură, aşa-i? Zece sunt mai demni de crezare decât unul. Scuză-mă, n-ar trebui să vorbesc în karhidish, am uitat… Continuă în orgota: Exilaţii n-ar mai trebui să vorbească niciodată graiul natal, sună amar în gurile lor. Iar limba asta cred că este mai potrivită unui trădător. Se prelinge ca un sirop dulce. Domnule Ai, am dreptul să-ţi mulţumesc. Ne-ai făcut un serviciu, mie şi vechiului meu prieten şi kemmering Ashe Foreth, şi în numele lui şi al meu, pretind acest drept. Mulţumirile mele iau forma unui sfat.
Se opri. N-am spus nimic. Nu-l auzisem niciodată folosind genul acesta de politeţe gravă şi complicată, şi n-aveam idee ce însemna. A continuat:
— În Mishnory eşti ceea ce n-ai fost în Erhenrang. Acolo ţi-au spus că exişti, aici vor afirma contrariul. Eşti unealta unei facţiuni. Te sfătuiesc să fii atent cum îi laşi să te folosească. Te sfătuiesc să afli cine sunt cei care fac parte din această grupare şi să nu accepţi niciodată să te folosească, deoarece n-o vor face bine.
Se opri din nou. Voiam să-i cer să fie mai explicit, însă el rosti:
— La revedere, domnule Ai. Se întoarse şi plecă.
Am rămas stupefiat. Fusese ca un şoc electric — nu ştiam ce mă lovise şi nici unde avea să mă doară.
În orice caz, îmi anulase starea de euforie tihnită din timpul dejunului. M-am apropiat de fereastra îngustă şi am privit afară. Ninsoarea se mai potolise. Era minunat, zăpada plutea în ghemotoace şi norişori, ca petalele de cireş în livezi, când vântul de primăvară suflă pe pantele verzi din Borlandul meu natal, pe Pământ, caldul Pământ, unde pomii înfloresc primăvara. Brusc m-am simţit descurajat şi nostalgic. Petrecusem doi ani pe această planeta blestemată, iar a treia iarnă începuse înainte de sfârşitul toamnei — luni şi luni de frig neiertător, lapoviţă, gheaţă, ploaie, vânt, zăpadă şi frig. Frig înăuntru, frig afară, frig până în oase şi în măduva oaselor. Şi în tot acest timp, de unul singur, străin şi izolat, fără cineva în care să mă încred. Sărmane Genly, să plângem? L-am văzut pe Estraven ieşind din casă, pe stradă, o siluetă micuţă, întunecată, prin alb-cenuşiul confuz, uniform al omătului. Se uită în jur şi îşi potrivi centura largă a hiebului — nu purta haină. Porni de-a lungul străzii, mergând graţios, hotărât şi grăbit, cu o vitalitate ce-l făcea să pară în clipa aceea singura fiinţă vie din Mishnory.