Odarhad Susmy. A contramandat recepţia.
De dimineaţă, l-am contactat pe Trimis în stilul orgota. Nu în mod deschis, în casa lui Shusgis, unde personalul este probabil împânzit de agenţii Sarfului, însuşi Shusgis fiind unul dintre ei, ci pe stradă, întâmplător, precum Gaum, furişat şi tiptil.
— Domnule Ai, putem discuta câteva clipe?
A întors capul surprins, apoi, recunoscându-mă, s-a alarmat. După un moment, a izbucnit:
— La ce bun, domnule Harth? Ştii că nu mă pot bizui pe ce spui… Încă din Erhenrang…
Era o declaraţie sinceră, deşi lipsită de perspicacitate, cu toate că el era perspicace. Ştia ca doream să-l sfătuiesc, nu să-i solicit ceva, şi vorbise în felul acela ca să-mi cruţe mândria.
— Aici te afli în Mishnory, am rostit, nu în Erhenrang, însă pericolul este acelaşi. Dacă nu-i poţi convinge pe Obsle sau pe Yegey să te lase să iei legătura prin radio cu nava ta, pentru ca echipajul să-ţi poată susţine afirmaţiile, rămânând totuşi în siguranţă, atunci sunt de părere că ar trebui să-ţi foloseşti propriul aparat, ansiblul, şi să soliciţi neîntârziat asolizarea navei. Aşa, rişti mult mai puţin decât dacă ai acţiona pe cont propriu.
— Dezbaterile Comensualilor privind mesajele mele au fost secrete. Cum de cunoşti „afirmaţiile" mele, domnule Harth?
— Pentru că meseria mea de-o viaţă a fost să aflu…
— Nu şi aici, domnule. Aici a devenit problema Comensualilor din drgoreyn.
— Domnule Ai, îţi repet că te găseşti în pericol de moarte, i-am zis. Nu mi-a răspuns şi l-am părăsit.
Ar fi trebuit să-i vorbesc cu zile în urmă. E prea târziu. Din nou, teama distruge misiunea lui şi speranţele mele. Nu teama de un străin de planetă, aici nu e vorba de aşa ceva. Orgota n-au nici inteligenţa, nici dezvoltarea spirituală ca să se înfricoşeze de ceva cu adevărat straniu, ba chiar copleşitor de straniu. De fapt, ei nici nu pot distinge adevărul. Examinează un om de pe o altă lume şi ce văd? Un spion din Karhide, un pervers, un agent, o jalnică şi infimă unitate politică… după chipul şi asemănarea lor.
Dacă nu va anunţa imediat nava, va fi prea târziu. S-ar putea să fie deja prea târziu.
Vina îmi aparţine numai mie. N-am făcut nimic aşa cum trebuie.
12
Despre Timp şi întuneric
Extras din „Poveţele lui Tuhulme, Marele Preot", îndreptar al Canonului Yomesh, scris în Orgoreynul de Nord, cu aproximativ nouă sute de ani în urmă.
MESHE este Miezul Timpului. Clipa vieţii în care a văzut totul limpede a venit după ce trăise treizeci de ani pe pământ, iar după aceea a trăit alţi treizeci de ani, astfel încât Viziunea a avut loc în mijlocul vieţii sale. Iar toate vârstele până la Viziune au fost tot atât de lungi ca vârstele de după Viziune, şi aceasta s-a întâmplat în Miezul Timpului. Căci acolo nu exista trecut şi viitor. Trecut este oricând, viitor este oricând. Nu a fost şi încă nu va fi. Este. Este totul.
Nimic nu e ne-văzut.
Un sărman din Sheney a venit la Meshe, plângându-se că nu avea mâncare să-i dea copilului său, nici grâne să însămânţeze, căci ploile putreziseră sămânţa din ogor şi toţi cei din Vatra lui flămânzeau. Meshe i-a spus: „Sapă în câmpia de piatră a lui Tuerresh. Acolo vei găsi o comoară de argint şi nestemate, căci văd un rege îngropând-o acum zece mii de ani, când regele vecin l-a călcat cu război."
Sărmanul din Sheney a săpat în morenele din Tuerresh şi a dezgropat, din locul pe care i-l arătase Meshe, o comoară uriaşă de giuvaeruri străvechi. Zărindu-le, a răcnit de bucurie, dar Meshe a lăcrimat şi a spus: „Văd un om ucigându-şi fratele-de-Vatră pentru una dintre aceste pietre. Asta se va petrece peste zece mii de ani şi oasele celui ucis vor zăcea în acest mormânt, în care se afla şi comoara. Omule din Sheney, eu ştiu şi unde se găseşte lăcaşul tău de veci. Te zăresc întins înăuntru."
Viaţa fiecărui om se află în Miezul Timpului, căci toţi au fost zăriţi în Viziunea lui Meshe şi sunt în Ochiul său. Noi suntem pupilele Ochiului său. Fapta noastră este Viziunea lui, existenţa noastră e Cunoaşterea lui.
Adânc în inima pădurii Ornen, lungă de o sută de mile şi tot atât de lată, creştea un copac hemmen, bătrân şi uriaş, cu o sută de ramuri, iar pe fiecare ramură o mie de crenguţe, şi pe fiecare crenguţă o sută de frunze. În fiinţa lui înrădăcinată, copacul spunea: „Toate frunzele mele se pot vedea, în afară de una, care este ascunsă la umbra celorlalte. Această frunză o păstrez, tăinuită numai pentru mine. Cine o va zări în întuneric? Şi cine le va număra pe toate?"
În perindările sale, Meshe trecu prin pădurea Ornen şi din copacul acela rupse tocmai frunza cu pricina.
Picăturile de ploaie ce cad în furtunile toamnelor nu se repetă niciodată, iar ploile au căzut, şi cad, şi vor cădea în toate toamnele anilor. Meshe a văzut fiecare strop, unde a căzut, şi cade, şi va cădea.
În Ochiul lui Meshe sunt toate stelele şi întunericul dintre stele, şi toate strălucesc.
Răspunzând la întrebarea Lordului de Shorth, în clipa Viziunii, Meshe a văzut întregul cer ca pe un singur soare. Deasupra pământului şi sub pământ, sfera cerului scânteia precum razele soarelui şi nu exista beznă. Căci el nu a văzut ceea ce a fost, nici ceea ce va fi, ci ceea ce este. Stelele care dispar, luându-şi cu ele lumina, erau toate în Ochiul său şi lumina lor sclipea neîncetat5.
Întunericul există doar în ochiul muritor, care crede că vede, dar nu-i adevărat. În Viziunea lui Meshe nu există beznă.
De aceea, cei care slăvesc întunericul sunt dispreţuiţi şi scuipaţi din gura lui Meshe, deoarece ei numesc ceea ce nu există Izvor şi Sfârşit.
Nu exista nici izvor, nici sfârşit, pentru că totul se găseşte în Miezul Timpului. Aşa cum toate stelele pot fi oglindite într-o picătură de ploaie care cade în noapte, tot aşa şi ele oglindesc picătura. Nu există nici întuneric, nici moarte, pentru că toate lucrurile există în lumina Momentului, iar sfârşitul şi începutul lor sunt totuna.
Un miez, o Viziune, o lege, o lumină. Acum priviţi în Ochiul lui Meshe!
Handdarata (n.a.).
13
Ferma
ALARMAT de apariţia neaşteptată a lui Estraven, de faptul că era la curent cu afacerile mele şi de frenezia avertismentelor sale, am oprit un taxi şi m-am dus direct la insula lui Obsle. Intenţionam să-l întreb de unde ştia atâtea Estraven şi de ce apăruse brusc din neant, zorindu-mă să fac exact contrariul a ceea ce mă sfătuise Obsle cu o zi înainte. Comensualul nu era acasă. Portarul nu ştia unde plecase sau când urma să se întoarcă. Am plecat spre locuinţa lui Yegey, dar n-am avut mai mult noroc. Ningea abundent — cea mai masivă cădere de zăpadă din toamna aceea — şi şoferul a refuzat să mă ducă mai departe de casa lui Shusgis, deoarece nu avea lanţuri pe roţi. N-am reuşit să-i găsesc nici la telefon pe Obsle, Yegey sau Slose.
La prânz, Shusgis mi-a explicat: începuse o ceremonie Yomesh, Sărbătoarea Sfinţilor şi Purtătorilor Tronului, şi oficialii Comensualităţii trebuiau să fie la temple. Îmi făcu o analiză destul de pătrunzătoare a comportării lui Estraven: un individ cândva puternic, acum căzut în dizgraţie, care se agaţă de orice ocazie de a influenţa persoane sau evenimente, tot mai puţin logic, tot mai disperat, pe măsură ce timpul trece şi el îşi dă seama că se afundă în anonimatul celor nevolnici. Am fost de acord că aşa s-ar fi putut explica maniera ciudată, aproape agitată a lui Estraven. Tulburarea lui mă molipsise şi pe mine. M-am simţit oarecum neliniştit pe toată durata mesei lungi şi îmbelşugate. Shusgis vorbea întruna, cu mine ori cu numeroşii servitori, consilieri şi linguşitori care veneau la masa lui. Niciodată nu-l cunoscusem atât de guraliv şi jovial. Când prânzul luă sfârşit, era prea târziu ca să mai plec undeva, iar după spusele lui Shusgis, Sărbătoarea avea să-i reţină pe Comensuali până după miezul nopţii. Am decis să renunţ la cină şi m-am culcat devreme. Cândva între miezul nopţii şi zori, am fost trezit de necunoscuţi, care m-au înştiinţat că sunt arestat şi dus sub pază armată la închisoarea Kundershaden.