Kundershaden era una dintre puţinele clădiri foarte vechi rămase în Mishnory. O remarcasem de fiecare dată când trecusem prin oraş: o construcţie lungă şi sumbră, cu multe turnuri, distingându-se printre edificiile Comensuale, masive şi sidefii. Arăta exact ca o închisoare. Nu constituia doar o faţadă, care ascundea altceva, şi nici o poreclă, ci o realitate extrem de concretă a ceea ce semnifica cuvântul „închisoare".
Paznicii voinici m-au îmbrâncit pe coridoare-şi m-au lăsat singur într-o odăiţă foarte murdară, puternic luminată. După câteva minute, au apărut alţi temniceri, escortând un bărbat tras la faţă, cu un aer autoritar. El le-a făcut semn să plece, oprind numai doi. L-am întrebat dacă avea să mi se permită să comunic cu Comensualul Obsle.
— Comensualul ştie că ai fost arestat.
— Ştie? am repetat prosteşte.
— Evident, superiorii mei acţionează pe baza ordinelor primite de la Cei Treizeci-şi-Trei… Acum vom începe interogatoriul.
Gardienii mi-au prins braţele. M-am zbătut, protestând:
— Sunt de acord să răspund la orice întrebare, nu-i nevoie de violenţă!
Bărbatul tras la faţă nu mă băgă în seamă şi chemă încă un paznic. Cei trei m-au legat pe o masă rabatabila, m-au dezbrăcat şi m-au injectat, probabil cu un ser al Adevărului.
Nu ştiu cât a durat interogatoriul sau la ce s-a referit, deoarece, fiind permanent drogat, nu mi-a rămas nici un fel de amintire. Când am redevenit conştient, nu ştiam cât timp fusesem ţinut în Kundershaden. Patru sau cinci zile, judecând după starea mea fizică, dar nu eram sigur. O vreme n-am ştiut ce zi era, nici măcar ce lună, şi abia treptat am reuşit să înţeleg ce se găsea în jurul meu.
Mă aflam într-o luntre de uscat asemănătoare celei care mă purtase peste Kargav, în Rer, însă acum nu mai stăteam în cabină, ci în furgon, împreună cu alţi douăzeci-treizeci de oameni. Era greu de spus, pentru că nu existau ferestre şi lumina pătrundea doar printr-o fantă din uşă, acoperită cu patru rânduri de plasă metalică. Atunci când mi-am recăpătat cunoştinţa, călătoream de multă vreme, deoarece locul fiecărui pasager era oarecum stabilit, iar mirosul de fecale, vomă şi sudoare atinsese punctul de saturaţie. Nimeni nu părea să cunoască pe altcineva. Nimeni nu ştia unde eram duşi. Se discuta puţin. Pentru a doua oară eram închis în beznă cu orgota, tăcuţi şi lipsiţi de speranţe, înţelegeam acum avertismentul primit în prima mea noapte în această ţară. Ignorasem beciul cel negru şi pornisem să caut realitatea Orgoreynului deasupra solului, la lumina zilei. Nu era de mirare că nimic nu mi se păruse real.
Aveam senzaţia că ne îndreptăm spre est şi n-am putut scăpa de impresia aceea nici când a devenit clar că direcţia noastră era vestul, pătrunzând tot mai adânc în Orgoreyn.
Orientarea magnetică şi celelalte simţuri direcţionale interne sunt complet date peste cap pe alte planete. Când intelectul nu doreşte sau nu poate compensa aceste erori, rezultatul este o dezorientare generală, senzaţia că totul, literal vorbind, se dezagregă.
În noaptea aceea, unul dintre deţinuţi muri. Fusese lovit în abdomen cu o bâtă sau cu picioarele, şi a murit, sângerând pe anus şi pe gură. Nimeni nu i-a sărit în ajutor. Nu aveau ce-i face. Cu câteva ore în urmă, ni se adusese un recipient de plastic plin cu apă, care se terminase de mult. Din întâmplare, mortul stătuse chiar în dreapta mea şi i-am luat capul pe genunchi pentru a-l ajuta să respire. Aşa a şi murit. Eram goi cu toţii, dar după aceea i-am purtat sângele drept acoperământ pe picioare, pe coapse şi pe mâini, un veşmânt uscat, scorţos şi stacojiu care nu ne ţinea de cald.
Noaptea se făcu frig şi trebui să ne strângem laolaltă, ca să ne încălzim. Pentru că nu ne putea oferi căldură, cadavrul a fost împins în afara grupului — exclus. Restul ne-am înghesuit unul într-altul, clătinându-ne şi legănându-ne într-o singură mişcare, toată noaptea. Bezna era absolută în cutia noastră metalică. Ne aflam pe un drum de ţară şi nu ne urma nici un alt vehicul. Chiar lipindu-mi chipul de plasa din sârmă, nu puteam zări afară decât întuneric şi forme vagi acoperite de ninsoare.
Ninsoare; zăpadă proaspăt ninsă; zăpadă ninsă de mult; zăpadă înmuiată de ploaie; zăpadă îngheţată… Orgota şi karhidish au câte un cuvânt pentru fiecare. În karhidish (pe care o cunosc mai bine), am numărat şaizeci şi doi de termeni pentru diversele tipuri, stări, vechimi şi calităţi ale zăpezii. Există o serie de cuvinte pentru varietăţile de ninsoare şi o alta pentru gheaţă, vreo douăzeci de cuvinte definesc domeniul temperaturilor, intensitatea vântului şi tipul de precipitaţii, toate laolaltă. În noaptea aceea, am încercat mental să alcătuiesc liste ale acestor termeni. De fiecare dată când îmi aminteam unul, repetam literele introducându-l pe cel nou la locul lui, în ordine alfabetică.
Luntrea s-a oprit după revărsatul zorilor. Prin fanta uşii, oamenii au început să strige că murise cineva şi trebuia scos cadavrul. Rând pe rând, am răcnit cu toţii. Am izbit cu pumnii în pereţi şi în uşă, stârnind un vacarm atât de îngrozitor în duba metalica, încât noi înşine nu-l puteam suporta. N-a apărut nimeni. Vehiculul a rămas nemişcat câteva ore. În cele din urmă, s-au auzit voci, luntrea s-a înclinat, derapând pe un petic de gheaţă, şi a pornit iarăşi. Privind afară, am văzut că era o dimineaţă însorită şi treceam printre dealuri împădurite.
Am continuat aşa trei zile şi patru nopţi — socotind-o şi pe aceea în care mă trezisem. Nu ne-am oprit la punctele de control şi cred că n-am traversat nici un fel de aşezare. Ruta era neregulată, de parcă ne furişam. Poposeam pentru schimbarea şoferilor şi încărcarea acumulatorilor. Existau însă şi alte staţionări, îndelungate, din motive ce nu puteau fi desluşite dinăuntru. Două zile am rămas locului, de la amiază până la căderea întunericului, ca un camion abandonat, pornind doar când era noapte deplină. O dată pe zi, în jurul amiezii, printr-o trapă din uşă primeam un recipient mare cu apă.
Numărând şi cadavrul, eram douăzeci şi şase, de două ori treisprezece. Gethenienii folosesc adesea numerele treisprezece, douăzeci şi sase, cincizeci şi doi, fără îndoială datorită ciclului lunar de 26 de zile ce formează luna lor invariabilă şi le aproximează ciclul sexual. Mortul fusese rezemat de uşile metalice care alcătuiau peretele din spate al cutiei noastre, unde era cel mai rece. Ceilalţi stăteam în picioare, aşezaţi sau întinşi, fiecare la locul său, în teritoriul său, în Domeniul său, până se înnopta. Atunci, gerul era atât de cumplit încât, încetul cu încetul, ne strângeam laolaltă şi ne contopeam într-o unică entitate care ocupa un singur spaţiu, caldă în mijloc şi rece pe margini.
Exista însă bunătate. Eu şi alţi câţiva, un bătrân şi un individ care tuşea rău, am fost identificaţi ca fiind cei mai puţin rezistenţi la frig şi, în fiecare noapte, noi constituiam mijlocul grupului, entitatea de douăzeci şi cinci, unde era cald. Nu luptasem pentru locul cel călduţ, pur şi simplu ne regăseam acolo, noapte de noapte.