După zilele petrecute în dubă, nu ne era uşor să umblăm, să ne aplecăm şi să ridicăm greutăţi. Nu ni se permitea să stăm degeaba, dar nici nu ne zoreau. La mijlocul zilei, ni s-a adus câte o cană de orsh, o fiertură nefermentată. Înainte de apus, am revenit în barăci şi am căpătat cina: păsat de legume şi bere. Seara am fost zăvorâţi în dormitor, care era iluminat toată noaptea. Am dormit pe priciuri late de un metru şi jumătate, orânduite pe două nivele de-a lungul pereţilor. Deţinuţii mai vechi s-au repezit la cele de sus, locurile cele mai bune, datorită aerului cald care se ridica. Fiecare dintre noi căpătasem un sac de dormit gros şi grosolan, mirosind a sudoarea trupurilor trecute prin el, dar bine izolat şi călduros. Neplăcută pentru mine era lungimea lui. Pe un gethenian mijlociu îl acoperea până peste cap, dar nu şi pe mine. Şi nici pe prici nu mă puteam întinde complet.
Locul se numea Ferma Trei pentru Voluntari şi Reabilitare, a Comensualităţii Pulefen, Districtul Treizeci, care se situa în nord-vestul extrem al zonei locuibile din Orgoreyn, mărginită de munţii Sembensyen, de râul Esagel şi de coastă. În regiune nu existau aşezări mari şi populaţia era risipită. Oraşul cel mai apropiat de noi se numea Turuf şi se afla la câţiva kilometri spre sud-vest, dar nu l-am văzut niciodată. Ferma se întindea la marginea unui vast ţinut împădurit: Tarrenpeth. Prea nordică pentru copacii mari — hemmen, serem, sau vate negru — pădurea se compunea dintr-un singur soi de arbori, un conifer scund şi noduros, nu mai înalt de patru metri, cu cetina sură, denumit thore. Deşi pe Iarnă numărul speciilor băştinaşe, plante sau animale, este neobişnuit de mic, indivizii unei specii sunt foarte mulţi. Există mii de kilometri pătraţi acoperiţi numai de thore. Pe această planetă, până şi cele mai sălbatice locuri sunt atent îngrijite şi, cu toate că pădurea era exploatată de secole, în ea nu existau locuri pustii, pante erodate sau luminişuri presărate de cioturi. Se părea că toţi copacii erau inventariaţi, iar de la joagărul nostru nu se risipea nici măcar un fir de rumeguş. Ferma avea şi o făbricuţă, iar când vremea nu le permitea tăietorilor să plece la lucru, munceam acolo, prelucrând aşchii, scoarţă şi talas, tratându-le şi comprimându-le în diferite forme şi extrăgând din cetina uscată o răşină utilizată la materialele plastice.
Se muncea serios, fără să fim exploataţi. Dacă ne-ar fi dat ceva mai multă mâncare şi haine mai bune, ar fi fost aproape plăcut, însă foamea şi frigul continue nu ne mai permiteau să avem satisfacţii. Paznicii nu dădeau dovadă decât rareori de severitate şi niciodată de cruzime. În general erau indiferenţi, şleampăţi, greoi şi, pentru mine cel puţin, efeminaţi — dar nu în sensul delicateţii. sau al altor atribute feminine, ci dimpotrivă, aveau o corpolenţă inertă şi nepăsătoare, un soi de bovinitate. Între tovarăşii mei de dormitor, încercam, pentru prima dată pe Iarnă, senzaţia de a fi un bărbat printre femei sau printre eunuci. Deţinuţii aveau aceeaşi trupeşenie şi indolenţă. Îmi venea greu să-i deosebesc între ei. Nivelul emoţional părea întotdeauna coborât, iar discuţiile banale. La început, am considerat că apatia şi nivelarea se datorau lipsei de hrană, căldură şi libertate, dar în curând am descoperit că motivul era mult mai simplu: drogurile ce li se dădeau pentru a nu intra în kemmer.
Ştiusem că existau medicamente care puteau reduce sau elimina practic faza potentă a ciclului sexual gethenian. Se utilizau când anumite condiţii, sănătatea sau moralitatea dictau abstinenta. În felul acesta, una sau mai multe perioade kemmer puteau fi omise fără efecte negative. Folosirea voluntară a unor asemenea droguri era obişnuită şi acceptată. Nu mă gândisem că puteau fi administrate unor persoane care n-o doreau.
Existau motive întemeiate. Un deţinut în kemmer constituia un element perturbator în echipa lui de lucru. Dacă ar fi fost scutit de muncă, ce s-ar fi putut face cu el — mai ales dacă nici un altul nu intra în kemmer în aceeaşi perioadă? Situaţie posibilă la un număr de o sută cincizeci de deţinuţi. Pentru un gethenian în kemmer e destul de greu să nu aibă un partener. Atunci poate că-i mai bine să înlături chinurile şi timpul irosit, eliminând complet cauza. Asta şi făceau.
Deţinuţii care se aflau aici de câţiva ani se adaptaseră psihologic, şi cred că şi fizic, într-o anumită măsură, la această castrare chimică. Erau la fel de asexuaţi ca şi claponii. Aidoma îngerilor, nu cunoşteau nici ruşinea, nici dorinţa. Totuşi, absenţa unor sentimente atât de complexe nu mi se pare o trăsătură specific omenească.
Fiind strict definită şi limitată prin natură, nevoia sexuală a gethenienilor nu suferă influenţe majore din partea societăţii. Pornirile sexuale sunt mai încifrate, canalizate şi reprimate decât în orice societate bisexuală pe care o cunosc. Abstinenţa reprezintă o opţiune personală şi plăcerile se tolerează întotdeauna. Teama şi frustrarea sexuala sunt extrem de rare. Întâlneam pentru prima dată un caz de finalitate socială opusă pornirii sexuale. Fiind o suprimare, nu o simplă înăbuşire, produsese nu frustrare, ci ceva mult mai neliniştitor pe termen lung: pasivitate.
Pe Iarnă nu există colectivităţi de insecte. Din acest motiv, gethenienii nu se pot compara, aşa cum fac terrienii, cu nenumăratele oraşe de minusculi muncitori asexuaţi, care nu posedă alt instinct decât pe cel al supunerii faţă de grup. Dacă pe Iarnă ar fi existat furnici, poate că gethenienii ar fi încercat să le imite cu mult timp în urmă. Fermele de Voluntari sunt relativ recente, existând într-o singură ţară şi fiind practic necunoscute în alte părţi. Este însă un semn de rău augur al direcţiei în care poate evolua o societate de indivizi atât de vulnerabili din punct de vedere al controlului sexual.
După cum am mai spus, nu primeam suficientă hrană pentru munca pe care o făceam, iar hainele noastre, dar mai ales încălţările erau complet inadecvate iernii. Nici paznicii, cei mai mulţi dintre ei fiind deţinuţi care beneficiau de reduceri ale pedepsei, n-o duceau mai bine. Ferma nu era un lagăr de exterminare. Regimul strict punitiv de aici putea fi suportabil, dacă n-ar fi existat drogurile şi interogatoriile.
Unii deţinuţi participau la interogatorii în grupuri de câte doisprezece. Pur şi simplu recitau un fel de spovedanie, căpătau injecţia anti-kemmer şi se întorceau la muncă. Alţii, deţinuţii politici, erau anchetaţi la fiecare cinci zile, după ce în prealabil fuseseră drogaţi…
Nu ştiu ce anume substanţe foloseau şi nici scopul interogatoriilor. Habar n-am ce întrebări îmi puneau. Mă trezeam în dormitor, după câteva ore, întins pe prici alături de alţi şase-şapte indivizi, unii deşteptându-se ca mine, alţii încă inerţi, afectaţi de droguri. Când ne reveneam cu toţii, paznicii ne duceau la fabrică. Totuşi, după a treia sau a patra anchetă, n-am mai putut să mă ridic. M-au lăsat în pace şi în ziua următoare mi-am putut însoţi echipa, deşi mă simţeam slăbit. După încă un interogatoriu, am zăcut doua zile. Probabil că hormonii anti-kemmer şi serul Adevărului aveau un efect toxic asupra sistemului meu nervos non-gethenian, efect ce era cumulativ.
Îmi amintesc cum mă gândeam să pledez în faţa Inspectorului la următorul interogatoriu. Aveam să încep, promiţându-i un răspuns cinstit la orice întrebare fără să fie nevoie de droguri, iar mai târziu, urma să-i spun: „Domnule, nu vedeţi cât de inutil este să cunoşti răspunsul la o întrebare greşită?" Atunci Inspectorul avea să se preschimbe în Faxe, cu lanţul de aur al Prezicătorului în jurul gâtului, iar eu aveam să port cu el conversaţii îndelungate şi plăcute, în vreme ce controlam dozarea acidului dintr-un picurător în bazinul cu talaş. Dar când am intrat în odăiţa în care ne interogau, asistentul Inspectorului mi-a dezgolit gâtul şi m-a injectat înainte de-a izbuti să rostesc ceva, şi tot ce-mi amintesc din şedinţa aceea, deşi poate că amintirea este mai veche, e Inspectoruclass="underline" un tânăr orgota cu chip obosit, cu unghiile murdare, rostind plictisit: „Trebuie să-mi răspunzi la întrebări în orgota, şi nu în altă limbă. Să vorbeşti în orgota."