14
Evadarea
CÂND OBSLE şi Yegey au părăsit oraşul, iar portarul lui Slose mi-a refuzat accesul, am înţeles că sosise momentul să apelez la duşmani, fiindcă de la prieteni nu mai aveam ce aştepta. M-am dus la Comisarul Shusgis şi l-am şantajat. Neavând suficienţi bani ca să-l pot cumpăra, am fost nevoit să-mi irosesc reputaţia. Printre perfizi, numele trădătorului este un capital în sine. I-am spus că mă aflam în Orgoreyn ca agent al Facţiunii Nobililor din Karhide, care plănuia asasinarea lui Tibe, iar el îmi fusese desemnat drept contactul Sarf. Dacă refuza să-mi dea informaţia necesară, aveam să le transmit prietenilor din Erhenrang că era agent dublu, în serviciul Facţiunii Comerţului Liber, iar vestea aceea urma să ajungă, cu siguranţă, la urechile Sarfului. Prostovanul m-a crezut. Mi-a spus destul de repede tot ce voiam să aflu, ba chiar m-a întrebat dacă se procedase bine.
Nu mă găseam în pericol imediat din partea prietenilor mei, Obsle, Yegey şi ceilalţi. Ei îşi cumpăraseră liniştea, sacrificându-l pe Trimis, şi se bizuiseră pe faptul că nu le-aş fi făcut necazuri. Până nu mă dusesem la Shusgis, nimeni din Sarf, cu excepţia lui Gaum, nu mă considerase demn de luat în seamă, dar acum aveau să mă urmărească îndeaproape. Trebuia să-mi închei afacerile şi să dispar. Deoarece nu puteam să expediez un mesaj în Karhide, scrisorile fiind controlate, iar telefoanele şi comunicaţiile radio interceptate, m-am dus pentru prima oară la Ambasada Regală. Acolo lucra Sardon rem ir Chenewich, pe care-l cunoscusem destul de bine la Curte. A acceptat imediat să-i trimită lui Argaven un mesaj în care să explice ce se întâmplase cu Trimisul şi unde avea să fie întemniţat. Eram convins că Chenewich, o persoană inteligentă şi cinstită, va transmite mesajul fără să fie interceptat, dar nu puteam şti ce va înţelege sau ce va face regele. Voiam ca el să capete informaţia respectivă, în cazul în care Nava Stelară a lui Ai apărea pe neaşteptate dintre nori. Pe atunci încă mai speram că luase legătura cu echipajul ei înainte de a fi arestat de Sarf.
De data asta eram în pericol, iar dacă fusesem observat intrând în ambasadă, pericolul se dubla. De acolo am plecat direct la portul de caravane din Southside şi, înainte de amiaza aceleiaşi zile, Odstreth Susmy, am părăsit Mishnory tot aşa cum venisem, ca hamal pe o luntre. Deţineam asupra mea permisele vechi, puţin modificate ca să se potrivească meseriei. În Orgoreyn e riscant să falsifici actele, întrucât ele sunt inspectate de cincizeci şi două de ori pe zi, dar asumarea riscurilor nu reprezintă o raritate şi vechii mei camarazi din Insula Peştilor îmi arătaseră câteva trucuri. Deşi mă chinuia faptul că purtam un nume fals, nimic altceva nu m-ar fi putut salva sau transporta peste Orgoreyn până la coasta Mării Vestice.
Pe când caravana hurducăia peste podul Kunderer şi ieşea din Mishnory, gândurile mele se îndreptau către vest, toamna preda ştafeta iernii şi trebuia să ajung la destinaţie cât aş mai fi putut face ceva, înainte ca drumurile să fie închise circulaţiei rapide. Văzusem o Fermă de Voluntari în Komsvashom când lucrasem în Administraţia Văii şi discutasem cu foştii deţinuţi. Acum, cele văzute şi auzite mă obsedau. Trimisul, atât de vulnerabil în faţa frigului încât purta o haină la temperaturi sub zero grade, n-avea să supravieţuiască iernii din Pulefen. Trebuia să mă grăbesc, dar caravana mă purta lent, trecând de la o aşezare la alta, pendulând de la nord la sud, încărcând şi descărcând, astfel că abia după o jumătate de lună am ajuns în Ethwen, la gura râului Esagel.
În Ethwen am avut noroc. Discutând cu nişte oameni din Tranzit, am aflat despre vânătorii de blănuri autorizaţi, care colindau pe râu din amonte în aval, cu sănii ori bărci cu tălpice, traversând pădurea Tarrenpeth, până aproape de Gheaţă. Din discuţiile lor despre capcane, s-a născut şi planul meu. În Ţinutul Kerm, ca şi în zona de frontieră Gobrin, există pesthry cu blană albă. Ele îndrăgesc aerul rece din preajma gheţarilor.
Le vânasem când eram tânăr, în pădurile de thore din Kerm. De ce să n-o fac şi acum prin codrii Pulefenului?
În nordul şi vestul îndepărtat al Orgoreynului, în întinsele regiuni sălbatice situate la apus de Sembensyen, oamenii vin şi pleacă după voie, deoarece nu există destui Inspectori care să le îngrădească mişcările. În locurile acelea, vechea libertate sfidează încă Noua Epocă. Ethwen este un port cenuşiu, construit pe stâncile sure ale golfului Esagel. O briză ploioasă suflă pe străzi, iar locuitorii sunt marinari încruntaţi, care îţi vorbesc pe şleau. Îmi amintesc cu respect de Ethwen, locul în care norocul meu a căpătat altă turnură.
Am cumpărat schiuri, rachete, capcane şi provizii. De la Biroul Comensual, mi-am făcut rost de permisul de vânătoare şi de celelalte acte necesare, şi am pornit pe Esagel în sus cu un grup de vânători condus de un bătrân, pe nume Mavriva. Râul nu îngheţase încă şi pe drumuri se mai putea circula cu vehiculele cu roţi, deoarece pe coastă, chiar în această ultimă lună a anului, ploile erau mai frecvente decât ninsorile. Cei mai mulţi vânători aşteptau ca iarna să înceapă cu adevărat, iar în luna Thern porneau pe Esagel în bărci cu tălpice, dar Mavriva intenţiona să ajungă devreme în nord şi să prindă pesthry imediat ce începeau migraţia. Cunoştea zonele de frontieră, Sembensyenul de nord şi Dealurile de Foc aşa cum puţini le cunoşteau şi, în decursul acelei călătorii, am învăţat de la el multe lucruri care mi-au folosit mai târziu.
Ajunşi în Turuf, m-am despărţit de grup, prefăcându-mă bolnav. Ei au continuat spre nord, în vreme ce eu am pornit de unul singur către nord-est, urcând poalele Sembensyenilor. Am petrecut câteva zile cercetând ţinutul, apoi am ascuns aproape toate bagajele într-o vale ferită, la vreo douăzeci de kilometri de Turuf. Am revenit în oraş tot dinspre sud, dar de data asta am tras la Tranzit. Prefăcându-mă că pregătesc o expediţie de vânătoare, am cumpărat încă un rând de schiuri, rachete şi provizii, un sac de dormit şi haine groase, plus o sobă Chabe, un cort din polipiele şi o sanie uşoară pe care să încarc totul. Apoi nu mi-a mai rămas decât să aştept ca ploaia să se preschimbe în ninsoare şi noroiul în gheaţă. N-am zăbovit prea mult, întrucât petrecusem mai bine de o lună pe drumul dintre Mishnory şi Turuf. În Arhad Thern dădu îngheţul şi începu ninsoarea pe care o dorisem.
Am depăşit gardul de sârmă electrificată al fermei Pulefen imediat după amiază. Neaua mi-a acoperit urmele instantaneu. Am lăsat sania în vâlceaua unui pârâu, adânc în pădure, la răsărit de Fermă, şi, purtând doar o raniţă, am revenit pe drum. Am mers până am ajuns la poarta principală a Fermei. Acolo am prezentat actele pe care le falsificasem din nou în Turuf. Acum erau „autentificate" pe numele Thener Benth, deţinut eliberat pe cuvânt de onoare, şi erau însoţite de ordinul de a mă prezenta, cel târziu până la Eps Thern, la Ferma Trei pentru Voluntari a Comensualităţii Pulefen, pentru a servi ca paznic timp de doi ani. Un Inspector cu ochi ageri ar fi intrat la bănuieli în faţa acelor hârtii mototolite, dar aici existau puţini ochi ageri.
Nimic mai simplu decât să intri la închisoare. M-am liniştit oarecum în privinţa ieşirii.
Şeful schimbului de gardă m-a mustrat pentru că întârziasem o zi şi m-a trimis la barăci. Masa se terminase şi, din fericire, se făcuse prea târziu să mai primesc uniformă şi bocanci şi să mi se confişte hainele civile. Nu mi-au dat arma, dar am găsit una pe când mă învârteam prin bucătărie, încercând să capăt ceva de mâncare. Bucătarul îşi ţinea arma atârnată într-un cui, înapoia cazanelor. Am furat-o. Nu se putea regla pentru intensitate mortală. Poate că aşa erau toate armele lor. În Ferme nu omorau oamenii, ci lăsau foamea, iarna şi disperarea s-o facă în locul lor.