— Cât de puternic?
— Mediu. Un transmiţător cu adevărat puternic se găseşte în Kuhumey, la vreo şase sute de kilometri spre sud.
— Kuhumey este un oraş mare, nu?
— Două sute cincizeci de mii de locuitori.
— Ar trebui să avem acces la el, apoi să ne ascundem cel puţin opt zile, cu Sarful pe urmele noastre… N-am avea mari şanse.
El încuviinţă din cap.
Am scos din cort ultimul sac cu grăunţe kadik, l-am potrivit la locul său pe sanie şi am rostit:
— Dacă aş fi chemat nava, atunci în Mishnory — în seara în care mi-ai spus — când am fost arestat… Acum însă ansiblul meu e la Obsle. Presupun că-l mai are.
— L-ar putea folosi?
— Nu. Nici măcar din greşeală, apăsând întâmplător pe taste. Reglările coordonatelor sunt extrem de complexe. Dar dacă le-aş fi folosit eu…!
— Sau dacă eu aş fi ştiut că jocul se terminase deja, în ziua aceea, surâse el. Nu era o persoană care să se piardă în regrete.
— Cred că ştiai, dar nu te-am crezut.
După ce am terminat de încărcat sania, a insistat să petrecem restul zilei odihnindu-ne şi acumulând energie. El se întinse în cort şi începu să scrie. Acoperea rapid paginile unui carneţel cu litere karhidish micuţe şi verticale, relatând conţinutul capitolului anterior. Nu reuşise să-şi completeze jurnalul în ultima lună şi asta îl nemulţumea, fiindcă era foarte meticulos. Bănuiesc că jurnalul era atât o obligaţie cât şi o legătură cu familia lui, Vatra de Estre. Toate acestea le-am aflat abia mai târziu. Atunci nu ştiam ce scria şi ceruiam schiurile sau pur şi simplu mă odihneam. Am început să fluier o melodie veselă, dar m-am oprit la jumătatea ei. Urma să convieţuim în acelaşi cort şi se cerea în mod evident o anumită autoreţinere, o politeţe reciprocă… Într-adevăr, Estraven înălţase ochii la auzul fluieratului meu, deşi nu iritat. Mă privi oarecum visător şi spuse:
— Păcat că anul trecut nu ştiam de nava dumitale… De ce te-au lăsat aici singur?
— Primul Trimis pe o planetă vine întotdeauna singur. Un străin reprezintă o curiozitate, pe când doi constituie o invazie.
— Viaţa Trimisului e considerată neînsemnată.
— Nu, pentru Ecumen nici o viaţă nu-i neînsemnată. Tocmai de aceea, mai degrabă riscă o singură viaţă decât două sau douăzeci. În plus, deplasarea oamenilor prin spaţiu costă timp şi bani. Oricum, eu m-am oferit voluntar.
— „Onoare celui care înfruntă primejdia", cită el un proverb şi comentă cu glas scăzut: Vom fi extrem de onoraţi când o să ajungem în Karhide…
Atunci când vorbi, am crezut cu adevărat că vom reuşi să ajungem în Karhide, parcurgând o mie trei sute de kilometri de munţi, râpe, crevase, vulcani, gheţari, mlaştini sau golfuri îngheţate, o imensă pustietate lipsită de viaţă în furtunile miezului de iarnă din toiul unei ere glaciare. Stătea, scriindu-şi jurnalul cu aceeaşi minuţiozitate răbdătoare şi încăpăţânată pe care o văzusem la un rege nebun, cocoţat pe o schelă şi zidind o boltă. „Când o să ajungem în Karhide…", spusese el.
Acel când nu era o simplă speranţă atemporală. Intenţiona să ajungem în Karhide în a patra zi din cea de-a patra lună de iarnă, Arhad Anner. Urma să pornim mâine, a treisprezecea zi a primei luni, Tormenbod Thern. Conform calculelor sale, raţiile ne puteau ajunge cel mult trei luni getheniene, adică şaptezeci şi opt de zile. De aceea trebuia să parcurgem zilnic douăzeci de kilometri, vreme de şaptezeci de zile, şi să ajungem în Karhide pe Arhad Anner. Asta se hotărâse. Acum nu ne mai rămânea decât să dormim.
Am plecat în zori, încălţaţi cu rachete, sub o ninsoare slabă şi liniştită. Zăpada de pe dealuri, bessa, moale şi încă afânată, constituia genul de zăpadă detestată de schiorii terrieni. Sania era încărcată cu vârf şi Estraven aprecia că greutatea ei depăşea o sută cincizeci de kilograme. Înainta cu dificultate prin nămeţii pufoşi, deşi se mânuia la fel de uşor ca o bărcuţă bine construită. Tălpicile erau nişte minunăţii, acoperite cu un polimer ce reducea frecarea aproape la zero, dar desigur asta nu ajuta la nimic când te împotmoleai într-un troian. Pe un asemenea teren, coborând şi suind pante şi râpe, am constatat că cel mai bine era ca unul sa tragă la ham, iar celălalt să împingă sania dinapoi. Ninsoarea continuă toată ziua, măruntă şi lină. În două rânduri am poposit să mâncăm. Am continuat să mergem şi deodată s-a făcut noapte. Ne-am oprit într-o vale asemănătoare celei pe care o părăsisem dimineaţa, o depresiune printre coline înzăpezite. Mă simţeam atât de obosit încât mă împleticeam, şi totuşi nu-mi venea sa cred că ziua se terminase. Kilometrajul saniei arăta că parcurseserăm aproape douăzeci şi cinci de kilometri.
Dacă puteam merge atât de repede prin zăpada moale, cu sania încărcată la maximum, printr-o regiune accidentată, presărată de văi şi dealuri perpendiculare pe drumul nostru, atunci cu siguranţă ne puteam descurca şi mai bine pe gheţar, unde zăpada era tare, suprafaţa netedă, iar sania tot mai uşoară, încrederea mea în Estraven fusese mai degrabă autoimpusă decât spontană. Acum îmi puneam nădejdea în el. Peste şaptezeci de zile trebuia să fim în Karhide.
— Ai mai călătorit aşa? l-am întrebat.
— Înhămat la sanie? Deseori.
— Pe distanţe lungi?
— Într-o toamnă, cu ani în urmă, am mers vreo trei sute de kilometri pe Gheaţa Kerm.
Extremitatea inferioară a Ţinutului Kerm, peninsula muntoasă din sudul semicontinentului Karhide este acoperită de gheaţă ca şi nordul ţării. Pe Marele Continent de pe Gethen, oamenii populează o fâşie de pământ între două ziduri albe. S-a calculat că o reducere de numai 8% a radiaţiei solare ar duce la contopirea acestor ziduri. Atunci n-ar mai exista oameni şi nici pământ — doar gheaţă.
— De ce?
— Din curiozitate, de dragul aventurii… Şovăi, apoi zâmbi uşor: „Amplificarea complexităţii şi intensităţii câmpului de viaţă inteligentă", reproduse el unul din citatele mele ecumenice.
— Aha, deci în mod deliberat extindeai inerenta tendinţă evoluţionistă a Fiinţei — una dintre manifestările acesteia fiind explorarea.
Amândoi eram foarte încântaţi de noi înşine, aşa cum stăteam în cortul cald, bând ceai fierbinte şi aşteptând sa fiarbă grăunţele kadik.
— Da, continuă el, eram şase. Toţi foarte tineri. Eu şi fratele meu din Estre, patru dintre prietenii noştri din Stok. Nu aveam o destinaţie anume. Am fi vrut să vedem Teremanderul, un munte ce se înalţă din Gheaţă. Puţini oameni l-au văzut de pe uscat.
Păsatul era gata, cu totul altceva decât terciul de târâte de la Ferma Pulefen. Avea gustul castanelor coapte de pe Terra şi pişcă în mod plăcut cerul gurii. Încălzit şi binevoitor, am rostit:
— Pe Gethen am mâncat întotdeauna lucruri delicioase în compania dumitale, Estraven.
— Nu şi la banchetul din Mishnory.
— Nu, ai dreptate… Nu-ţi place Orgoreynul, aşa-i?
— Puţini orgota ştiu să gătească. Dacă urăsc Orgoreynul? Nu, de ce-aş face-o? Cum poţi să urăşti o ţară sau să iubeşti alta? Tibe vorbeşte despre asemenea lucruri, eu n-am abilitatea lui. Eu cunosc oameni, oraşe, ferme, dealuri, râuri şi stânci. Ştiu cum toamna, razele amurgului scaldă un luminiş pe o colină. Dar ce rost are să înconjuri toate aceste lucruri cu o graniţă, să le dai un nume şi să te opreşti cu iubirea acolo unde numele încetează? Dacă îţi iubeşti ţara înseamnă să urăşti ne-ţara? Atunci nu-i bine. E o simplă iubire de sine? Asta-i bine, dar nu trebuie să faci din ea o virtute sau o profesiune… Aşa cum iubesc viaţa, iubesc şi dealurile Domeniului Estre, însă genul acesta de iubire nu are o frontieră a urii. Iar dincolo de aşa ceva sunt ignorant, sper…