Ignorant, în sensul Handdara: a ignora abstractul, a fi strâns legat de concret. Atitudinea respectivă avea în ea ceva feminin: refuzarea abstractului, a idealului, o supunere faţă de realitate, care nu mă încântă.
Cu toate acestea, el continuă:
— Cel care nu urăşte un guvern rău e un prost. Şi dacă pe pământ ar exista un guvern bun, ar fi o mare mulţumire să-l slujeşti.
Aici ne înţelegeam.
— Cunosc câte ceva din mulţumirea aceea, am zis.
— Da, mi-am închipuit.
Am spălat castronaşele cu apă fierbinte şi le-am deşertat afară. Era întuneric beznă, ninsoarea continua măruntă şi rară, de abia vizibilă în raza ovală de lumină ce răzbătea prin valva cortului. După ce am etanşat-o, ne-am desfăcut sacii în căldura plăcută dinăuntru. Estraven îmi spuse ceva de genuclass="underline"
— Dă-mi castronaşele, domnule Ai.
— O s-o ţii cu „domnule" tot drumul? i-am replicat.
El ridică privirea şi izbucni în râs:
— Nu ştiu cum să-ţi spun.
— Mă numesc Genly Ai.
— Ştiu. Dumneata foloseşti numele meu de ţinut.
— Nici eu nu ştiu cum să-ţi spun.
— Harth.
— Atunci, mie spune-mi Ai… Cine foloseşte prenumele?
— Fraţii-de-Vatră… sau prietenii, îmi răspunse şi cuvintele lui sunară îndepărtate, imposibil de atins, la un metru de mine într-un cort de numai doi metri şi jumătate.
N-aveam ce să-i răspund. Ce poate fi mai arogant decât onestitatea? Cu entuziasmul pierit, m-am strecurat în sac.
— Noapte bună, Ai, spuse străinul.
Iar celălalt străin zise:
— Noapte bună, Harth.
Un prieten… Ce însemna prietenul într-o lume în care orice prieten putea fi un amant la o nouă fază a lunii? Zăvorât în virilitatea mea, eu nu puteam fi prietenul lui Therem Harth sau al oricăruia din neamul său. Ei nu erau nici bărbaţi, nici femei, ci ambele sexe îngemănate, ciclic, lunar, metamorfozându-se sub atingerea mâinii, prunci modificaţi în leagănul umanităţii. Nu erau din aceeaşi carne cu mine. Şi nici prietenii mei. Între noi nu exista dragoste.
Am dormit. M-am trezit o dată şi am auzit ninsoarea aşternându-se, moale şi groasă, pe cort.
Estraven s-a deşteptat în zori şi a pregătit micul dejun. Ziua era luminoasă. Am strâns totul şi am pornit când soarele poleia vârfurile desişurilor pitice care tiveau vâlceaua. Estraven trăgea la ham, iar eu împingeam dinapoi şi cârmeam. Deasupra zăpezii se formase o crustă îngheţată. Pe pantele lipsite de obstacole, coboram în goană, ca un atelaj de câini. În ziua aceea am intrat în pădurea ce mărgineşte Ferma Pulefen: o întindere de copaci thore, pitici, groşi, cu ramuri noduroase şi bărbi de gheaţă. Nu îndrăzneam să urmăm drumul principal către nord şi o vreme am mers pe potecile forestiere. Înaintam rapid când nu întâlneam arbori prăbuşiţi şi hăţişuri. Odată ajunşi în Tarrenpeth, erau mai puţine râpe sau pante abrupte. Seara, kilometrajul săniei înregistra treizeci de kilometri parcurşi şi ne simţeam mai puţin obosiţi decât în seara trecută.
Pe Gethen, zilele de iarnă sunt luminoase, ceea ce mai diminuează asprimea lor. Axa planetei are o înclinare de numai câteva grade faţă de planul eclipticii, insuficient ca să apară diferenţe vizibile între anotimpuri la latitudinile mici. Anotimpurile nu sunt cauzate de înclinarea eclipticii, ci de orbita elipsoidală. La capătul îndepărtat al orbitei, apropiindu-se lent şi depărtându-se de afeliu, există suficientă pierdere de radiaţie solară ca să perturbe tiparele meteorologice deja instabile, îngheţând ceea ce era de acum rece şi transformând vara cenuşie şi umedă într-o iarnă albă şi aspră. Mai uscată decât restul anului, iarna ar putea fi plăcută dacă n-ar exista gerul. Atunci când poate fi zărit, soarele străluceşte în înălţimi. Nu este o lentă infiltrare a luminii în beznă, aşa cum se întâmplă pe pantele polare ale Terrei, unde frigul şi noaptea sunt nedespărţite. Gethen are o iarnă albă, aspră, teribilă şi strălucitoare.
Străbaterea pădurii Tarrenpeth a durat trei zile. În ultima zi, Estraven a instalat tabăra mai devreme, ca să pună capcane. Voia să prindă nişte pesthry. Acestea sunt printre cele mai mari animale de pe Iarnă, cam de mărimea unor vulpi, ierbivore şi ovipare, cu o superbă blană gri sau albă. El însă le voia carnea, care este comestibilă. Pesthry migrează spre sud în număr mare, nu se asociază în grupuri şi se furişează atât de uşor încât n-am văzut decât două sau trei în toată pădurea, dar zăpada din luminişuri era presărată cu nenumărate urme de labe, toate îndreptate spre sud. Capcanele lui Estraven se umplură în mai puţin de două ore. El jupui şi curăţă cele şase animale, lăsă la îngheţat o parte din carne, iar din restul pregăti cina. Gethenienii nu sunt un popor de vânători, deoarece nu prea au ce să vâneze, nu există ierbivore mari, deci nici carnivore mari, exceptând mările cu fauna bogată. Ei pescuiesc şi lucrează pământul. Până atunci nu mai văzusem un băştinaş cu sânge pe mâini.
Estraven privi blănurile albe.
— Cu ce este aici, un vânător îşi poate asigura masă şi casă pentru o săptămână, rosti el. Pierdute pentru totdeauna…
Îmi întinse una, s-o ating. Era atât de moale şi deasă, încât nu puteai fi sigur când anume începeai s-o simţi sub degete. Sacii noştri de dormit, hainele şi glugile erau căptuşite cu aceeaşi blană, un izolator termic excepţional şi nespus de frumos.
— Pentru o simplă tocană, am comentat eu.
Estraven mă privi scurt, în felul lui caracteristic, şi spuse apăsat:
— Avem nevoie de proteine.
După aceea azvârli pieile. Peste noapte, russy, micii şobolani-şerpi, aveau să devoreze totul — blană, măruntaie şi oase — lingând până şi sângele de pe zăpadă.
Ca întotdeauna, Estraven avu dreptate. Un pesthry avea aproape un kilogram de carne comestibilă. În seara aceea mi-am mâncat porţia de tocană şi aş fi putut s-o înghit şi pe a lui fără să-mi dau seama. În dimineaţa următoare, când am pornit pe munte, împingeam parcă cu puteri duble.
Am urcat toată ziua. Ninsoarea slabă şi vremea kroxet - fără vânt, cu temperaturi între -17°C şi -7°C — de care beneficiasem prin Tarrenpeth, ajutându-ne să ieşim din raza probabilei urmăriri, se transformaseră într-o ploaie mizerabilă şi temperaturi peste zero grade. Acum începeam să înţeleg de ce gethenienii sunt nemulţumiţi când temperatura creşte iarna şi se bucură când coboară. În oraş, ploaia e neplăcută, iar pentru un călător poate fi o catastrofă. Toată dimineaţa ne-am chinuit cu sania pe pantele Sembensyenilor, sub o lapoviţă deasă, alternând cu rafale de ploaie rece. Până după-amiază, omătul se topise aproape complet pe coastele abrupte, transformând versanţii în kilometri de noroi şi grohotiş. Am protejat tălpicile, am montat roţile la sanie şi am continuat mai departe. În noua formă, sania era un adevărat chin, poticnindu-se, gata să se răstoarne în orice clipă. Întunericul căzu înainte de-a găsi vreun refugiu — stâncă sau peşteră — unde să ridicăm cortul şi, în ciuda precauţiilor luate, toate lucrurile se udaseră. Estraven spusese că un cort ca al nostru avea să ne adăpostească destul de confortabil pe orice fel de vreme, atât timp cât îl ţineam uscat pe dinăuntru.
— Dacă nu poţi usca sacii, pierzi prea multă căldură corporală peste noapte şi nu dormi bine. Raţiile noastre sunt prea sărace să ne permitem aşa ceva. Nu ne putem bizui pe razele soarelui ca să ne uscam lucrurile, aşa încât trebuie să le ferim.