Îl ascultasem şi fusesem la fel de scrupulos ca şi el în a îndepărta zăpada şi umezeala din cort. Rămânea să se evapore numai inevitabila umiditate cauzată de gătit, de respiraţie şi de transpiraţia noastră. Însă în noaptea aceasta totul era îmbibat de ploaie încă înainte de-a instala cortul. Ne-am înghesuit deasupra sobei şi am gătit repede o tocană din carne de pesthry, fierbinte şi aproape destul de bună pentru a compensa totul. Ignorând eforturile noastre susţinute pe povârnişuri, kilometrajul săniei arăta că parcurseserăm doar cincisprezece kilometri.
— Prima zi când am făcut sub normă, am spus.
Estraven încuviinţă şi fărâmă un os, să-i sugă măduva. Îşi scosese hainele ude şi rămăsese în cămaşă şi indispensabili, desculţ şi descheiat la gât. Mie îmi era încă prea frig ca să-mi scot haina, hiebul şi cizmele. Estraven sfărâma oasele, sigur pe el, calm şi neclintit. Părul lui lins, asemănător unei blăni, oprea apa precum penele păsărilor, pe umeri îi cădeau picături, tot aşa cum picură de pe streaşină unei case, dar nu le băga în seamă. Nu era descurajat. El aparţinea acestor locuri.
Prima porţie de carne îmi provocase crampe intestinale, şi în noaptea aceea s-au înteţit. Am rămas treaz în bezna umedă, în zgomotul ploii.
La dejun, Estraven îmi spuse:
— Ai avut o noapte grea.
— De unde ştii?
Dormise foarte profund, de abia clintindu-se, chiar atunci când ieşisem din cort. Mă privi din nou:
— Ce s-a întâmplat?
— Am diaree.
Se încruntă şi rosti imediat:
— Carnea e de vină.
— Aşa m-am gândit şi eu.
— E vina mea. Ar fi trebuit…
— Nu-i nimic.
— Poţi continua?
— Da.
Ploua întruna. Vântul vestic, dinspre mare, menţinea temperatura peste zero grade chiar şi aici, la o mie cinci sute de metri altitudine. Prin pâcla sură şi perdelele de ploaie nu puteam vedea mai departe de câteva sute de metri. Niciodată nu ridicam privirea spre pantele de deasupra. Nu se zărea decât ploaia. Ne orientam după busolă, păstrând direcţia nord pe cât ne-o permiteau ocolurile largi ale coastelor munţilor.
În sutele de mii de ani în care sfărâmase înainte şi înapoi nordul planetei, gheţarul trecuse şi peste aceşti versanţi. De-a curmezişul povârnişurilor din granit se vedeau dungi săpate adânc, lungi şi drepte, parcă zgâriate cu uriaşe dălţi paralele. Uneori puteam trage sania de-a lungul lor ca pe un drum.
Preferam să trag. Mă puteam opinti în hamuri şi munca mă încălzea. Când ne-am oprit să mâncăm, la amiază, m-am simţit ameţit şi înfrigurat, şi n-am putut mânca. Am continuat urcuşul. Ploaia cădea întruna! Cam pe la mijlocul după-amiezii, Estraven făcu popas sub o streaşină uriaşă de stâncă neagră. Instală cortul aproape înainte de a mă desprinde eu din hamuri. Îmi porunci să intru şi să mă întind.
— N-am nimic, i-am zis.
— Nu-i adevărat, a replicat. Intră!
L-am ascultat, deşi nu-mi plăcuse tonul. Când intră şi el, m-am sculat să gătesc, fiind rândul meu. În aceeaşi manieră categorică, mi-a ordonat să stau nemişcat.
— Nu trebuie să-mi porunceşti, i-am spus.
— Iartă-mă, a zis el cu acelaşi ton, rămânând cu spatele la mine.
— Să ştii că nu-s bolnav.
— N-am de unde să ştiu. Dacă nu-mi spui cinstit, trebuie să ghicesc după felul în care arăţi. Nu ţi-ai recăpătat puterile şi drumul a fost greu. Nu-ţi cunosc limitele.
— O să te anunţ când ajung la ele.
Mă irita stilul acela de superioritate. Era cu un cap mai scund decât mine şi avea un fizic mai degrabă feminin, cu grăsime subcutanata în loc de muşchi. Când trăgeam umăr la umăr, trebuia să-mi reduc pasul după al lui şi să nu-mi folosesc întreaga putere ca să nu-l dezechilibrez. Un armăsar înhămat alături de un asin…
— Deci nu mai eşti bolnav?
— Nu, bineînţeles, sunt obosit. Cum eşti şi tu…
— Da, sunt, a încuviinţat. Îmi făceam griji despre tine. Avem mult de mers.
Nu intenţionase să-şi demonstreze superioritatea. Mă crezuse bolnav, şi oamenii bolnavi trebuie să fie supuşi. Era deschis şi accepta o onestitate reciprocă, pe care era posibil să nu i-o pot oferi. La urma urmei, el nu avea standarde de bărbăţie, de virilitate, care să-i complice susceptibilitatea.
Pe de altă parte, dacă şi-ar fi putut coborî ştacheta shifgrethorului, aşa cum îmi dădusem seama că făcuse cu mine, poate că aş fi renunţat la elementele mai agresive ale mândriei mele masculine, pe care, cu siguranţă, Estraven o înţelegea tot atât de puţin pe cât înţelegeam eu shifgrethorul.
— Cât am mers azi?
Mă privi şi surâse uşor:
— Zece kilometri.
Ziua următoare am făcut doisprezece kilometri, peste încă o zi nouăsprezece, şi după altă zi am părăsit ploaia, norii şi regiunile oamenilor. Era ce-a de-a noua zi a călătoriei noastre. Ajunseserăm la aproape două mii de metri deasupra nivelului mării, pe un platou presărat cu mărturii ale mişcărilor tectonice şi vulcanismului, Dealurile de Foc ale lanţului Sembensyen. Platoul se îngusta treptat spre o vale, care se transforma într-un defileu printre culmi prelungi. Pe măsură ce ne apropiam de capătul trecătorii, norii de ploaie se destrămau. Vântul rece dinspre nord îi spulbera complet, dezgolind piscurile de deasupra coamelor din dreapta şi din stânga. Bazalt şi nea, o împestriţare de negru şi alb strălucitor sub soarele apărut brusc pe un cer azuriu. În faţa noastră, la sute de metri mai jos, aceleaşi rafale violente de vânt dezvăluiau văi întortocheate, pline cu zăpadă şi bolovani, de-a curmezişul cărora se ridica un perete uriaş din gheaţă. Înălţând privirea tot mai sus, până la vârful său, am zărit însăşi Gheaţa — gheţarul Gobrin, orbitor şi nemărginit, pierzându-se în nord, un alb pe care ochii nu-l puteau suporta.
Ici şi colo, din văile pline de sfărâmături, dintre stânci, meandre şi petice de gheaţă se înălţau proeminenţe întunecate. O formă uriaşă se ridica de pe platou până la altitudinea piscurilor între care ne aflam, iar de pe o latură a ei se desprindea, plutind, un fuior de fum lung de peste un kilometru. Hăt departe, se întrevedeau pe gheţar şi alte forme: steiuri, tancuri şi conuri negre de cenuşă. Fumul năvălea din guri fierbinţi, care se căscau la tot pasul.
Estraven rămase înhămat alături de mine, privind măreţia pustietăţii cufundate în tăcere.
— Mă bucur că am ajuns să văd aşa ceva, rosti el.
Încercam acelaşi sentiment. E minunat să ai o destinaţie spre care să călătoreşti, dar, în cele din urmă, cu adevărat importantă este călătoria în sine.
Aici, pe versanţii nordici, nu plouase. Zăpada se întindea prin defileu până în văile cu morene. Am demontat roţile, am scos protecţiile tălpicilor, ne-am pus schiurile şi am pornit… În jos, spre nord, înainte, în imensitatea cea tăcută de foc şi gheaţă, care avertiza cu majuscule alb-negre de-a curmezişul continentului: MOARTE, MOARTE, MOARTE. Sania aluneca precum un fulg, iar noi râdeam fericiţi.
16
Între Drumner şi Dremegole
ODYRNY THERN. Din sacul lui de dormit, Ai întreabă:
— Ce scrii, Harth?
— O mărturie.
El chicoteşte.
— Ar fi trebuit să ţin un jurnal pentru arhivele ecumenice, dar niciodată nu m-am putut descurca fără un dictafon.
Îi explic că însemnările mele sunt pentru cei din Estre, care le vor include, aşa cum li se pare mai potrivit, în Analele Domeniului. Vorbind, îmi amintesc de Vatra mea şi de fiul meu. Încerc să-mi alung amintirile şi întreb: