— Părintele tău… adică părinţii tăi… mai trăiesc?
— Nu, răspunde Ai. Au murit acum şaptezeci de ani.
Am căzut pe gânduri. Ai nu avea treizeci de ani.
— E vorba de ani cu altă lungime decât ai noştri?
— Nu… Aha, am înţeles! Eu am sărit în timp. Douăzeci de ani de la Pământ la Hain-Davenant, de acolo cincizeci până la Ollul, de la Ollul până aici încă şaptesprezece. Am trăit în afara Pământului doar şapte ani, însă m-am născut acolo cu o sută douăzeci de ani în urmă.
De mult, în Erhenrang, îmi explicase că timpul se scurtează înăuntrul navelor care merg aproape cu viteza luminii stelelor prin ceruri, totuşi nu făcusem legătura cu durata vieţii unui om sau cu vieţile pe care le lăsa înapoia lui, pe planeta natală. În timp ce trăia numai câteva ore într-una din navele acelea de neînchipuit, mergând de la o planetă la alta, toţi cei pe care îi lăsase acasă îmbătrâniseră şi muriseră, ba chiar şi copiii lor îmbătrâniseră… În cele din urmă am rostit:
— Şi eu care mă crezusem un exilat…
— Tu mi-ai vrut binele mie… iar eu vouă, a replicat şi a râs iarăşi — un sunet vesel în tăcerea sumbră.
În cele trei zile de când părăsiserăm defileul, ne căzniserăm din greu, dar progresaserăm puţin. Totuşi, Ai nu mai era nici posac, nici exagerat de optimist şi avea mai multă răbdare cu mine. Poate că organismul lui eliminase toxinele. Poate că am învăţat să tragem împreună la aceeaşi sanie.
Am petrecut toată ziua coborând pintenul de bazalt pe care l-am escaladat ieri. Din vale, părea o cale accesibilă spre Gheaţă, dar cu cât urcam, cu atât întâlneam mai mult grohotiş şi pante alunecoase, tot mai abrupte, până când nu le-am mai fi putut sui nici fără poveri. În seara asta, vom fi înapoi la poalele pintenului, în valea cu morene. Aici nu creşte nimic, există doar pietre, grohotiş, bolovani, lut şi noroi. În ultimul secol, un braţ al gheţarului s-a retras de pe versantul acesta, înlăturând carnea solului şi a ierbii şi dezgolind scheletul planetei. Ici-colo, fumarolele răspândesc o ceaţă gălbuie şi densă. Aerul miroase a sulf. Sunt -11°C, cerul este înnorat şi văzduhul nemişcat. Sper că nu va începe o ninsoare abundentă până nu depăşim porţiunea dificilă care ne desparte de braţul gheţarului aflat la câţiva kilometri în vestul crestei. Seamănă cu un fluviu lat de gheaţă, coborând de pe platou printre doi vulcani încununaţi de fum şi vapori. Versanţii unuia dintre ei ar putea constitui o cale de acces pe calotă. În est, un gheţar mai mic coboară până la un lac îngheţat, dar are un traseu curbat şi crevasele uriaşe pot fi zărite chiar de aici. Ne este inaccesibil cu echipamentul pe care-l avem. Am fost de acord să încercăm traseul printre vulcani, deşi ocolind spre vest, pierdem cel puţin două zile.
Opposihe Thern. Neserem6. Nu se poate merge. Amândoi am dormit toată ziua. Am tras la ham aproape o jumătate de lună. Somnul ne face bine.
Ottormenbod Thern. Neserem. Am dormit destul. Ai m-a învăţat un joc terrian, numit go, care se joacă cu pietre pe o tablă cu pătrăţele. Este pasionant şi dificil. După cum a observat, aici există suficiente pietricele cu care să joci go.
Ai îndură frigul destul de bine. Dacă totul s-ar limita la curaj, ar suporta gerul ca un vierme-de-zăpadă. Mi se pare ciudat să-l văd încotoşmănat în hieb şi haină, cu gluga ridicată, la temperatura asta, deşi când mergem, dacă soarele este pe cer sau vântul nu-i prea tăios, îşi scoate haina şi transpiră ca unul dintre noi. În privinţa temperaturii din cort, trebuie să cădem la un compromis. El ar dori mai cald, eu mai răcoare, şi confortul unuia înseamnă pneumonia celuilalt. Am reglat soba la puterea medie şi el tremură când iese din sac, iar eu năduşesc înăuntru, dar, considerând de la ce depărtări a venit pentru a împărţi acest cort cu mine, ne descurcăm binişor.
Getheny Thanern. Senin după viscol, vânt slab, temperatura de -10°C toată ziua. Am instalat tabăra la poalele versantului vestic al celui mai apropiat vulcan care pe harta mea poartă numele Dremegole. Tovarăşul lui de pe cealaltă parte a râului de gheaţă se numeşte Drumner. Harta nu este prea exactă. Spre apus pot zări un vârf masiv care nu figurează pe ea, iar proporţiile generale sunt greşite. Este evident că orgota nu vin des pe Dealurile de Foc. De fapt, exceptând măreţia peisajului, nu există nici un punct de atracţie. Azi am parcurs optsprezece kilometri dificili, numai printre stânci. Ai a adormit deja. Mi-am zdrelit tendonul călcâiului, smucindu-mi prosteşte piciorul prins între două pietre, şi am şchiopătat toată după-amiaza. Odihna de peste noapte ar trebui sa-l refacă. Mâine coborâm pe Gheaţă.
Proviziile par să se fi redus îngrijorător, însă motivul este că am consumat alimentele cu volum mare. Au fost aproape cincizeci de kilograme de alimente, dintre care cam jumătate erau cele furate în Turuf. Treizeci de kilograme s-au consumat în cincisprezece zile de drum. Am început cu gichy-michy, câte o jumătate de kilogram zilnic, păstrând doi saci cu grăunţe kadik, nişte zahăr şi o ladă cu pesmeţi din peşte pentru mai târziu, ca să variem regimul. Mă bucur că am scăpat de greutatea aceea. Sania este mai uşoară.
Sordny Thanern. -6°C. Ploaie îngheţată, iar vântul suflă ca într-un tunel aerodinamic. Am ridicat tabăra la cinci sute de metri de marginea râului de gheaţă, pe o fâşie lungă şi netedă de zăpadă granulată. Coborârea de pe Dremegole a fost grea, pe stânci şi grohotiş, marginea calotei este brăzdată de crevase şi atât de acoperită cu pietre şi nisip încastrate în gheaţă, încât am montat rotile la sanie. N-am parcurs nici o sută de metri şi o roată s-a înţepenit, iar osia s-a îndoit. De acum încolo, vom folosi doar tălpicile. Azi n-am parcurs decât şase kilometri, dar încă nu mergem în direcţia cea bună. Gheţarul afluent pare să urmeze o curbă lungă spre vest, până la platoul Gobrin. Aici, între vulcani, are o lăţime de vreo şase kilometri şi n-ar trebui să ne îngreuneze înaintarea, deşi sunt mai multe crevase decât credeam, iar podurile de zăpadă sunt şubrede.
Drumner erupe. Zloata are gust de sulf şi cenuşă. Înspre vest, s-a menţinut toată ziua o pâclă întunecată, chiar sub norii de ploaie. Din când în când, totul din jur — norii, lapoviţa, gheaţa şi văzduhul — se colorează într-un roşu mohorât, care se transformă treptat în cenuşiu. Gheţarul vibrează uşor sub tălpile noastre.
Eskichwe rem ir Her a emis ipoteza că activitatea vulcanică din nord-vestul Orgoreynului şi din Arhipelag a sporit în ultimele douăzeci de milenii, prevestind sfârşitul Gheţii, sau cel puţin o retragere a ei, şi o epocă interglaciară. Bioxidul de carbon eliberat de vulcani în atmosferă va juca rolul unei bariere, reţinând energia calorică reflectată de sol şi permiţând pătrunderea integrală a căldurii solare. Media temperaturii planetare, afirmă el, va creşte cam cu şaisprezece grade, până va ajunge la 22°C. Mă bucur că atunci nu voi mai fi în viaţă. Ai mi-a spus că teorii similare au fost propuse şi de savanţii temeni, pentru a explica sfârşitul prematur al ultimei lor ere glaciare. Aceste teorii rămân în general imposibil de contestat, dar şi de dovedit. Nimeni nu ştie cu exactitate de ce avansează sau de ce se retrag gheţarii. Zăpada Ignoranţei rămâne virgină.
Deasupra lui Drumner, învăluit acum de întuneric, mocneşte o masă uriaşă de foc.
Eps Thanern. Kilometrajul arată că astăzi am parcurs douăzeci şi cinci de kilometri. În realitate, ne găsim de abia la vreo treisprezece kilometri în linie dreaptă de locul ultimului popas. Ne aflăm tot în trecătoarea de gheaţă dintre cei doi Vulcani. Drumner erupe. Pe versanţii lui întunecaţi şerpuiesc dâre de foc, care se întrevăd atunci când rafalele de vânt împrăştie norii de cenuşă, fum şi aburi albicioşi. Permanent, un şuier umple văzduhul, un sunet atât de acut şi de continuu încât nu-l poţi auzi când te opreşti să asculţi, dar care îţi pătrunde în toţi porii. Gheţarul vibrează întruna, trosneşte şi pârâie, zgâlţâindu-se sub picioarele noastre. Toate podurile de zăpadă aşternute de viscole peste prăpăstii s-au prăbuşit destrămate, sfărâmate de vibraţiile gheţii şi ale pământului de sub gheaţă.