Umblăm înainte şi înapoi, căutând capătul unei crevase care ar putea înghiţi sania cu totul, apoi căutând capătul următoarei crăpături, încercând să mergem către nord, dar siliţi permanent să cotim către est ori vest. Deasupra noastră, Dremegole se alătură lui Drumner, mormăind şi scuipând un fum otrăvitor.
Azi dimineaţă, lui Ai i-a degerat faţa. Privindu-l întâmplător, am văzut că nasul, urechile şi bărbia lui căpătaseră o culoare cadaverică. Le-am masat, readucându-le la viaţă fără să păţească nimic grav, dar pe viitor trebuie să fim mai atenţi. Vântul care suflă pe Gheaţă e cu adevărat ucigaş şi ne loveşte în plină faţă.
O sa fiu foarte fericit când o să ieşim de pe braţul acesta, dintre doi monştri care mormăie. Munţii trebuie văzuţi, nu auziţi.
Arhad Thanern. Ninsoare-sove, între -10° şi -6°C. Azi am străbătut douăzeci de kilometri, dintre care numai opt în direcţia cea bună, şi marginea lui Gobrin se întrevede mai aproape, dominându-ne. Râul de gheaţă are o lăţime de câţiva kilometri, „braţul" dintre Drumner şi Dremegole nu este decât un deget şi acum am ajuns pe dosul mâinii. Dacă privim înapoi şi în jos, putem vedea gheţarul desfăcându-se, sfâşiat pe alocuri de piscuri negre şi fumegânde. Mai departe, se lărgeşte, ridicându-se şi arcuindu-se lent, dominând crestele întunecate de stâncă şi întâlnind peretele din gheaţă hăt deasupra vălurilor de nori — fum şi nea. Acum ninsoarea este însoţită de cenuşă şi funingine, iar gheaţa e acoperită de tăciuni afundaţi adânc. Se poate merge destul de bine pe această suprafaţă, dar sania alunecă greu, iar stratul protector al tălpicilor ar trebui refăcut. În două-trei rânduri, proiectilele vulcanice au căzut destul de aproape de noi. Sfârâie puternic când ating gheata şi se îngroapă în ea, topind-o. Cenuşa însoţeşte ninsoarea. Înaintăm încet spre nord, prin haosul imund al unei lumi aflate în procesul de formare.
Binecuvântată fii, Creaţie neterminată!
Netherhad Thanern. Începând de dimineaţă, n-a mai nins. E înnorat şi vânt, cu temperatura în jur de -10 C. Uriaşul gheţar ramificat pe care ne aflăm coboară la vale dinspre vest, iar noi ne găsim pe marginea lui cea mai estică. Dremegole şi Drumner au rămas în urmă, deşi o creastă ascuţită a lui Dremegole se înalţă încă în estul nostru, aproape la nivelul ochilor. Am continuat, avansând până într-un punct în care fie urmăm lunga meandră spre vest a gheţarului, urcând astfel lent pe calota glaciară, fie escaladăm stâncile de gheaţă aflate la vreo doi kilometri în nordul nostru, câştigând aproape cincizeci de kilometri, dar asumându-ne riscurile respective.
Ai consideră că trebuie să riscăm.
Persoana lui are un aer de fragilitate. E complet neprotejat, expus, vulnerabil, chiar şi în privinţa organului sexual pe care trebuie să-l ţină permanent în exteriorul corpului, dar deţine o putere de-a dreptul incredibilă. Nu cred că poate trage la sanie mai mult timp decât mine, însă forţa şi viteza lui sunt de două ori mai mari decât ale mele. Poate sălta unul din capetele săniei, ca să treacă peste obstacole. Eu n-aş izbuti aşa ceva decât dacă aş fi în dothe. Tot aşa cum puterea trupului compensează fragilitatea acestuia, capacitatea de incitare a spiritului său contrabalansează uşurinţa cu care se demoralizează: un curaj năvalnic şi nerăbdător. Munca aceasta lentă, grea şi monotonă pe care o facem zi de zi îi uzează trupul şi voinţa. Dacă ar aparţine rasei mele, aş spune că-i un laş, dar nici nu poate fi vorba de aşa ceva, ci de o bravură cum n-am mai văzut. Gata oricând, dornic şi decis să-şi rişte viaţa în testul dur şi rapid al prăpastiei.
„Focul şi teama sunt slujitori buni, dar stăpâni proşti." Ai obligă teama să-l slujească. Eu m-aş fi lăsat convins de ea să pornesc pe drumul cel lung. Curajul şi raţiunea sunt însă cu el. Ce rost are să cauţi rutele sigure într-o asemenea călătorie? Există şi trasee nebuneşti, pe care nu le voi accepta, dar nici unul nu este lipsit de riscuri.
Streth Thanern. N-am avut noroc. N-am putut urca sania, deşi am pierdut toată ziua încercând.
Zăpadă-sove în rafale, amestecată cu cenuşă. Ziua a fost întunecată, deoarece vântul dinspre vest a împins peste noi norii de fum ai lui Drumner. Aici sus, gheaţa se zguduia mai puţin, însă un cutremur puternic a avut loc chiar când căutam să escaladăm o buză stâncoasă. Sania s-a desprins din locul în care o fixasem şi am fost târât în jos vreo doi metri, lovindu-mă, dar Ai era bine ancorat şi puterea lui ne-a salvat să ne prăbuşim vreo şapte metri, până la baza stâncii. Dacă ne rupeam o mană sau un picior prin locurile acestea, ar fi fost ca şi cum ne-am fi semnat condamnarea la moarte. De fapt, acesta era riscul, destul de mare când îl priveam mai de aproape. Sub noi, aburii albi, produşi de contactul lavei cu gheaţa, acopereau gheţarii.
Categoric, nu ne mai puteam întoarce. Mâine vom încerca escalada ceva mai departe, spre apus.
Beren Thanern. N-am avut noroc. Suntem nevoiţi să înaintăm şi mai mult către vest. Toată ziua, intensitatea luminii n-a depăşit-o pe cea a amurgului. Plămânii ne sunt iritaţi, nu datorită frigului (vântul menţine temperatura deasupra valorii de -15°C, chiar şi noaptea), ci a funinginii şi gazelor provenite din erupţii. Au trecut două zile de eforturi zadarnice, în care am trudit, târându-ne peste plăci de presiune şi tancuri de gheaţă, dar oprindu-ne de fiecare dată în faţa unui perete perfect vertical sau a unei streşini, pentru ca apoi să încercăm mai departe, fără succes. Ai era epuizat şi exasperat. Părea gata să izbucnească în plâns, dar n-o făcea. Cred că consideră plânsul un act josnic, ruşinos. Chiar şi atunci când era foarte bolnav şi slăbit, în primele zile ale evadării noastre, îşi ferea chipul de mine când lăcrima. Mă întreb ce anume îl opreşte să plângă? Motive personale, rasiale, sociale sau sexuale? Deşi, însuşi numele lui e un ţipăt de durere. De aceea m-am şi ataşat de el în Erhenrang, cu foarte mult timp în urmă — aşa mi se pare acum. Auzisem despre un „străin de planetă". Am întrebat cum se numea şi răspunsul a fost un ţipăt de durere dintr-un gâtlej omenesc, străbătând întunericul. Acum doarme. Braţele îi tremură şi-i zvâcnesc. Sunt contracţii musculare datorate oboselii. Lumea din jurul nostru, gheaţă şi piatră, cenuşă şi omăt, foc şi întuneric, vibrează, zvâcneşte şi vuieşte. Cu un minut în urma, privind afară, am zărit lumina vulcanului înflorind stacojie pe norii uriaşi care atârnă în noapte.
Orny Thanern. N-am avut noroc. Este a douăzeci şi doua zi a călătoriei şi de douăsprezece zile n-am mai înaintat deloc spre est, ba chiar am deviat vreo patruzeci de kilometri în direcţie opusă. De patru zile n-am făcut absolut nici un progres şi puteam la fel de bine să poposim. Dacă vom ajunge vreodată pe Gheaţă, vom avea suficiente alimente să terminăm traversarea? Gândul acesta ne obsedează. Pâcla şi fumul erupţiilor reduc mult vizibilitatea, aşa încât ne alegem drumul orbeşte. Ai vrea să încercăm fiecare pantă promiţătoare, oricât ar fi de abruptă. Prudenţa mea îl nemulţumeşte. Trebuie să ne stăpânim nervii. Peste o zi sau două, voi fi în kemmer şi tensiunile vor spori. Până atunci ne chinuim pe povârnişuri din gheaţă, în lumina slabă, prin aerul rece şi îmbâcsit de funingine. Dacă aş scrie un nou canon Yomesh, aici i-aş trimite pe hoţi după moarte. Hoţii care fură saci de alimente, noaptea, în Turuf. Hoţii care-i fură omului Vatra şi numele, şi-l alungă, ruşinat şi proscris. Mi-e capul greu, mai târziu, va trebui să revăd ce am scris, acum sunt prea obosit s-o fac.