Harhahad Thanern. Pe Gobrin. A douăzeci şi treia zi de călătorie. Suntem pe gheţarul Gobrin. De îndată ce am pornit azi dimineaţă, am văzut, la numai câteva sute de metri de locul ultimei tabere, o potecă până sus pe Gheaţă: largă şi şerpuitoare, pavată cu tăciuni, de la grohotişurile şi crevasele gheţarului până sus, printre morene. Am urcat de parcă ne-am fi plimbat pe digul Sess.
Suntem pe Gheaţă. Ne îndreptăm iarăşi spre est, spre casă.
Încântarea lui Ai pricinuită de reuşita noastră m-a molipsit şi pe mine. În realitate, aici sus este la fel de rău. Ne aflăm pe marginea platoului. Spre centru, adică spre nord, se întind crevase — unele atât de largi încât pot înghiţi cu totul sate întregi — ale căror capete nu se pot zări. Cele mai multe ne brăzdează calea şi de aceea trebuie să mergem către nord, nu către est. Suprafaţa e dificilă. Târâm sania printre sloiuri uriaşe, resturi gigantice create de presiunea imensei calote glaciare asupra Dealurilor de Foc. Pe alocuri iau forme stranii: turnuri răsturnate, giganţi ghemuiţi, catapulte. Aici, Gheaţa este groasă de cel puţin un kilometru şi jumătate, urcă mereu, încercând să se reverse peste munţi şi sa reducă la tăcere gurile lor de foc. La câţiva kilometri spre nord, un pisc se înalţă din gheţar. Conul ascuţit, graţios şi golaş al unui vulcan tânăr: mai tânăr cu mii de ani decât calota ce fărâmă şi pustieşte în cale, azvârlind şi împingând totul în prăpăstii sau ridicând blocuri uriaşe şi plăci peste cele două mii de metri ale poalelor dincolo de care nu putem vedea.
În timpul zilei, făcând un ocol, am zărit fumurile erupţiei lui Drumner atârnând înapoia noastră ca o prelungire sur-maronie a suprafeţei Gheţii. Vântul suflă permanent dinspre nord-est, la nivelul solului, curăţind aerul de funinginea şi duhoarea din măruntaiele planetei pe care le-am inhalat zile întregi şi turtind norii de fum dindărăt. Aidoma unui capac, norii acoperă gheţarii, dealurile de la poale, văile cu morene, restul pământului. Gheaţa spune: Nu există nimic altceva decât Gheaţa… Însă vulcanul cel tânăr din nord are altă părere.
Nu mai ninge. Plafonul norilor este înalt şi rarefiat. La amurg, pe platou sunt -20°C. Gheaţa veche e acoperită cu un strat de zăpadă granulată. Cea nouă este vicleană, albăstruie şi lunecoasă, ascunsă sub o crustă albă. Amândoi am căzut de multe ori. Pe o asemenea porţiune, eu am alunecat vreo cinci metri pe burtă. În ham, Ai se încovoiase de râs. Şi-a cerut scuze şi mi-a explicat că se crezuse singura persoană de pe Gethen care a alunecat vreodată pe gheaţă.
Douăzeci şi unu de kilometri parcurşi astăzi, dar dacă vom încerca să menţinem ritmul acesta printre sloiurile frânte, îngrămădite sau fisurate, fie ne vom epuiza resursele fizice, fie vom păţi lucruri mai rele decât alunecările pe burtă.
Luna atârnă jos, întunecată ca sângele uscat, înconjurată de un halo uriaş, cafeniu, irizat.
Guyrny fhanern. Ninsoare, vânt înteţindu-se şi temperaturi mai scăzute. Am străbătut tot douăzeci şi unu de kilometri, ceea ce face ca distanţa totală acoperită până acum să fie de patru sute şase kilometri. În medie, am parcurs zilnic cam şaptesprezece kilometri. Optsprezece şi jumătate, dacă eliminăm cele două zile în care am aşteptat să înceteze viscolul. Aproape o sută cincizeci de kilometri de mers în condiţii dificile au reprezentat ocolişuri. Faţă de Karhide, nu suntem cu mult mai aproape decât eram la începutul călătoriei. Dar cred că şansele de a ajunge acolo ne-au sporit considerabil.
De când am ieşit din pâcla vulcanilor, moralul nu ne mai este afectat de truda şi griji. După cină, tăifăsuim în cort.
Întrucât sunt în kemmer, ar fi mai bine să ignor prezenta lui Ai, dar este imposibil într-un cort de două persoane, bineînţeles, necazul este că şi el se află, în felul său aparte, în kemmer. E permanent în kemmer. Să fii aşa în toate zilele anului, fără să ştii ce înseamnă să alegi un sex, mi se pare o formă ciudată şi inferioară de pasiune, dar asta-i caracteristica rasei lui, diferită de a mea. În seara asta, mi-a fost greu să ignor puternica lui prezenţă fizică şi eram prea obosit să încerc s-o abat în ne-transă sau pe alt făgaş al Disciplinei. În cele din urmă, m-a întrebat dacă mă ofensase cu ceva. Destul de stânjenit, i-am explicat motivul. Mă temeam că avea să râdă pe seama mea. La urma urmei, el nu e mai aberant sexual decât mine. Aici sus, pe Gheaţă, fiecare dintre noi este aparte, izolat, ca şi el, şi eu sunt retezat de cei asemenea mie, de societatea mea şi de legile ei. Aici nu există o lume populată de gethenieni, care să-mi explice şi să-mi susţină existenţa. Suntem în sfârşit egali. Egali, străini, singuri. Bineînţeles, n-a râs. Dimpotrivă, mi-a vorbit cu o blândeţe pe care nu i-o cunoşteam. După o vreme, a ajuns şi el să se refere la izolare şi singurătate.
— Pe Gethen, rasa voastră este teribil de singură. Nu există nici o altă specie de mamifere. Nici o altă specie bisexuală. Nici un animal suficient de inteligent ca să fie domesticit şi ţinut lângă casă. Unicitatea aceasta trebuie să dea o anumită nuanţă gândirii voastre. Nu mă refer doar la gândirea ştiinţifică, deşi sunteţi nişte teoreticieni extraordinari. Mi se pare nemaipomenit că aţi ajuns la un concept de evoluţie, cu toate că vă confruntaţi cu absenţa oricărei verigi între voi şi animalele inferioare. Totuşi, unicitatea pe o planetă atât de ostilă trebuie să vă influenţeze, filosofic şi emoţional, întreaga perspectivă.
— Yomeshta ar spune că unicitatea omului îi conferă divinitate.
— Stăpân al Universului, da… Şi alte religii de pe alte planete au ajuns la aceeaşi concluzie. Ele sunt specifice unor societăţi dinamice, agresive, care distrug ecologia. Într-un anume fel, Orgoreynul face parte din acelaşi şablon. Cel puţin orgota par decişi să schimbe lucrurile. Handdarata ce spun?
— De fapt în Handdara… ştii, nu există o teorie sau o dogmă… Poate că ei sunt mai puţin conştienţi de prăpastia dintre oameni şi animale, fiind mai preocupaţi de similitudini, de legături, de întregul din care fiinţele vii nu reprezintă decât o parte.
Mă gândisem toată ziua la balada lui Tormer şi am recitat:
Glasul mi-a tremurat când am spus versurile, căci mi-am amintit că le citisem în scrisoarea primită de la fratele meu înainte de-a muri.
Ai căzu pe gânduri şi după o vreme spuse:
— Sunteţi izolaţi şi uniţi, poate obsedaţi de monism, aşa cum pe noi ne obsedează dualismul.
— Şi noi suntem dualişti. Dualismul e ceva esenţial, nu? Câtă vreme există eu şi celălalt.
— Eu şi tu, zise Ai. Adevărat, e ceva mai mult decât o simplă diferenţiere sexuală.