Mâna stângă a întunericului

Ultimele cuvinte îl amuzară, deşi continua să fie îngândurat. În cele din urmă, vorbi:

— De ce ai venit singur… de ce ai fost trimis singur? Totul continuă să depindă de coborârea acelei nave. De ce s-a ales o variantă atât de dificilă pentru noi toţi?

— Acesta e obiceiul Ecumenului, care se bazează pe motive bine întemeiate. Deşi încep să mă întreb dacă le-am înţeles vreodată cu adevărat. Crezusem că am venit singur pentru binele vostru, că sunt în mod deliberat vulnerabil, pentru ca să nu pot constitui o ameninţare, să nu pot modifica un echilibru. Nu e o invazie, ci doar un mesaj. Dar nu numai atât. Singur, nu pot schimba lumea voastră, dar pot fi schimbat de către ea. Singur, trebuie să ascult, nu doar să vorbesc. Singur, relaţia pe care o voi stabili în cele din urmă, dacă o voi stabili, nu este impersonală şi strict politică, ci individuală, personală şi, în acelaşi timp, mai complexă decât una politică. Nu este de genul Noi şi Ei, nici Eu şi El/Ea, ci Eu şi Tu. Nu-i o relaţie politică, nici pragmatică, ci mistică. Într-un anumit fel, Ecumenul nu reprezintă o grupare politică, ci una mistică. Consideră că în orice acţiune, începutul şi scopul final sunt cele mai importante. Doctrina ecumenică este reversul celei care afirmă că scopul scuză mijloacele. De aceea, foloseşte căi subtile, lente şi aparent stranii, riscante, tot aşa cum procedează şi evoluţia, care până la un anumit punct a constituit modelul… Atunci, pentru binele vostru sunt singur aici? Ori pentru binele meu? Nu ştiu. Da, situaţia e dificilă. Te-aş întreba însă de ce gethenienii nu s-au gândit niciodată să inventeze vehicule aeriene? Un avion mic ne-ar fi scutit pe amândoi de multe necazuri!

— Cum ar gândi vreodată un om întreg la minte că ar putea zbura? replică Estraven. Un răspuns corect pe o planetă unde nu există creaturi înaripate, unde nici chiar îngerii Sfintei Ierarhii Yomesh nu zboară, ci doar plutesc, fără de aripi, coborând spre pământ ca o ninsoare lină sau ca seminţele purtate de vânt pe această lume în care nu cresc florile.

Spre mijlocul lui Nimmer, după viscole şi geruri năprasnice, am pătruns într-o regiune de calm. Zona de furtuni rămăsese acolo jos, hăt în sudul nostru, iar noi, „între zidurile viscolului", nu vedeam decât un cer înnorat, imobil. La început, stratul de nori fusese subţire, difuzând o lumină egală ca intensitate şi fără nici o sursă, reflectată atât de nori cât şi de zăpadă, de jos şi de sus. Peste noapte, vremea se schimbase. Strălucirea dispăruse fără a lăsa ceva în loc. Am ieşit din cort, păşind în Neant. Sania şi cortul erau acolo, Estraven stătea lângă mine, dar nici el şi nici eu nu proiectam vreo umbră. Peste tot, de jur-împrejur, era o lumină mată. Când am călcat pe neaua care a trosnit, nici o umbră n-a dezvăluit urma paşilor. Înapoia noastră nu rămânea nimic. Sania, cortul, el, eu — atât. Nici soare, nici cer, nici orizont, nici lume. Un vid alb-cenuşiu, în care parcă pluteam. Iluzia era atât de puternică încât am avut probleme să-mi menţin echilibrul. Urechea mea internă era obişnuită să aibă o confirmare vizuală în privinţa poziţiei ocupate, acum însă nu recepţiona absolut nimic. La fel de bine puteam să fiu orb. Am încărcat sania fără probleme, dar când am început să tragem n-am avut nimic în faţă, nimic la care să privim, nimic să atingă ochiul, şi treptat senzaţia de neplăcere de la început deveni obositoare. Schiam pe o suprafaţă bună de zăpadă, fără sastrugi şi solidă — asta era sigur — pe o grosime de două mii de metri. Ar fi trebuit să batem recordul de distanţă. Dar încetineam întruna, bâjbâind pe un şes complet neted, şi trebuia să facem un puternic efort de voinţă ca să menţinem pasul normal. Cea mai mică neregularitate a terenului o resimţeam ca pe o zguduitură, aşa cum se întâmplă pe scări, atunci când urci o treaptă neaşteptată sau când te pregăteşti să cobori o treaptă de fapt inexistentă, căci n-o puteam zări din timp. Nu existau umbre care să ne-o arate. Schiam orbeşte, cu ochii larg deschişi. Am mers aşa zile întregi şi am început să scurtăm etapele, deoarece după-amiezile eram amândoi asudaţi şi tremuram de încordare şi oboseală. În mod incredibil, duceam dorul ninsorii şi al viscolului, însă în fiecare dimineaţă, ieşeam din cort în Neant — starea albă pe care Estraven o numea „ne-umbră".

La amiaza unei zile, Odorny Nimmer, a şaizeci şi una zi a călătoriei, albeaţa mată din jurul nostru a început să vibreze şi să se destrame. Am crezut că ochii îmi jucau vreo festă, aşa cum păţisem de câteva ori, şi n-am acordat prea mare atenţie mişcărilor vagi şi lipsite de noimă ale văzduhului, până ce, pe neaşteptate, am întrevăzut chiar deasupra capului un soare micuţ, palid, spectral. Coborând privirea, am zărit drept în faţă o formă uriaşă, întunecată, apărând din Neant şi năpustindu-se spre noi. Tentacule negre se zvârcoleau în sus, pipăind prin văzduh. M-am oprit brusc, făcându-l pe Estraven să derapeze, deoarece eram înhămaţi umăr la umăr.

— Ce-i asta?

El privi silueta întunecată şi monstruoasă, ascunsă în ceţuri, şi în cele din urmă spuse:

— Tancurile… Trebuie să fie Tancurile Esherhoth.

Apoi a pornit mai departe. Ne găseam la mulţi kilometri depărtare de formele acelea, despre care crezusem că sunt la o aruncătură de băţ. „Vremea albă" s-a transformat într-o pâclă deasă şi joasă, care apoi a dispărut, şi cu puţin înaintea apusului am putut vedea limpede: nunatakuri — piscuri gigantice de stâncă, erodate şi ciupite — ridicându-se de sub gheaţă, arătându-se aşa cum aisbergurile se arată deasupra mării, munţi înecaţi şi îngheţaţi, morţi de o eternitate.

Dacă ne puteam baza pe harta prost desenată, singura noastră călăuză, ne aflam în nordul rutei celei mai scurte. A doua zi, pentru prima dată, am cotit puţin către sud.

19 Întoarcerea acasă

PE O VREME ÎNTUNECATĂ şi vântoasă, ne-am continuat drumul, încercând să găsim o încurajare în vederea Tancurilor Esherhoth, după şapte săptămâni în care nu zăriserăm decât gheaţă, zăpadă şi cer. Pe hartă figurau nu departe de mlaştinile Shenshey, aflate în sud-vestul golfului Guthen. Nu era totuşi o hartă în care puteam avea deplină încredere. Şi eram din ce în ce mai obosiţi.

Ne apropiaserăm de marginea sudică a gheţarului Gobrin mai mult decât indica harta, fiindcă a doua zi după ce cotiserăm spre sud, am început să întâlnim crevase şi cute de presiune. Gheaţa nu era la fel de accidentată ca în regiunea Dealurilor de Foc, dar era sfărâmicioasă. Pe hectare întregi se întindeau cratere adânci, care probabil vara se transformau în lacuri, poduri false de zăpadă, ce se puteau prăbuşi, vuind, în punga de aer înaltă de numai o jumătate de metru aflată sub ele, zone brăzdate şi ciuruite de crăpături şi găuri. Din ce în ce mai des, apăreau fisuri mari, canioane străvechi, unele de lărgimea unor defilee, altele late de numai un metru, însă toate adânci. În ziua Odyrny Nimmer (după jurnalul lui Estraven, deoarece eu nu făceam nici o însemnare), soarele strălucea limpede, cu vânt puternic din nord. Trăgând sania peste podurile de zăpadă, priveam la stânga şi la dreapta, în hăuri albăstrui şi abisuri, în care bucăţelele de gheaţă dislocate de tălpici cădeau cu o muzică măreaţă, îndepărtată şi delicată, de parcă nişte sârmuliţe de argint loveau aceste suprafeţe cristaline şi fragile. Îmi amintesc plăcerea mirifică, aproape ameţitoare, a trudei de dimineaţă peste prăpăstii, sub razele soarelui. Deodată, cerul a început să se înălbească şi azurul dispăru de pe boltă şi de pe omăt. Nu ştiam cât de periculoasă putea fi vremea albă pe o asemenea suprafaţă. Întrucât gheata era puternic striată, eu împingeam, iar Estraven trăgea. Îmi pironisem ochii pe sanie şi nu mă mai gândeam la nimic altceva decât la efort, când, brusc, mânerul mi-a fost aproape smuls din mâini, sania prăbuşindu-se în faţă. L-am prins instinctiv şi am răcnit spre Estraven să încetinească, crezând că a iuţit pasul pe o porţiune mai netedă. Sania însă se opri, cu botul aplecat în jos, iar Estraven nu era nicăieri.